*** o prezentare de Maurice Florence

[Tradiția filosofică în care ar fi să se înscrie cu adevărat Foucault este aceea critică a lui Kant, și am putea]* să numim întreprinderea sa Istoria critică a gîndirii. Prin aceasta nu trebuie să înțelegem însă o istorie a ideilor care ar fi, în același timp, și o analiză a erorilor pe care am avea putința, ulterior, să le măsurăm; și nici o descifrare a necunoașterilor de care acestea sînt legate și de care ar putea să depindă ceea ce gîndim azi. Dacă prin gîndire înțelegem actul care instaurează, în diversele lor relații posibile, un subiect și un obiect, istoria critică a gîndirii va fi o analiză a condițiilor în care s-au format sau modificat anumite relații dintre subiect și obiect, în măsura în care acestea sînt constitutive pentru o cunoaștere posibilă. Nu este vorba de a defini condițiile formale ale unui raport cu obiectul: după cum nu e vorba nici de evidențierea condițiilor empirice care au putut, la un moment dat, să-i permită subiectului în general să ia act de un obiect deja dat în cadrul realului. Problema este de a determina ce anume trebuie să fie subiectul, cărei condiționări îi este supus, ce statut trebuie să dețină, ce poziție trebuie să ocupe în cadrul realului sau al imaginarului pentru a deveni subiect legitim al unui tip sau altul de cunoaștere; este vorba, pe scurt, de a-i determina modul propriu de “subiectivare”; căci acesta nu este, evident, același dacă cunoașterea avută în vedere are forma exegezei unui text sacru, a unei observații de istorie naturală sau a analizei comportamentului unui bolnav psihic. Problema este, însă, totodată, și de a determina în ce condiții ceva poate să devină obiect pentru o cunoaștere posibilă, cum a putut el să fie problematizat ca obiect destinat cunoașterii, cărei proceduri de decupare a putut să-i fie supus, ce parte din el e considerată pertinentă. Este nevoie, așadar, să-i determinăm modul propriu de obiectivare, care nici el nu este același, în funcție de tipul de cunoaștere avut în vedere.
Această obiectivare și această subiectivare nu sînt independente una față de alta; tocmai din dezvoltarea lor mutuală și din legătura lor reciprocă se nasc ceea ce am putea numi “jocurile de adevăr”: adică nu descoperirea unor lucruri adevărate, ci a regulilor conform cărora, cu privire la anumite lucruri, ceea ce un subiect poate să afirme ține de chestiunea adevărat/fals. Într-un cuvînt, istoria critică a gîndirii nu este o istorie a achizițiilor și nici una a ocultărilor adevărului; este istoria apariției diferitelor jocuri de adevăr: istoria “veridicțiunilor”, înțelese ca formele prin care, pe un domeniu de lucruri, vin să se articuleze discursuri susceptibile a fi considerate adevărate sau false: care au fost condițiile acestei apariții, prețul care, într-o oarecare măsură, a trebuit plătit pentru ea, efectele ei asupra realului și modul în care, legînd un anumit tip de obiect de anumite modalități ale subiectului, ea a constituit, pentru o perioadă, o arie și niște indivizi dați, aprioricul istoric al unei experiențe posibile.
Însă această întrebare – sau această serie de întrebări –, care sînt acelea ale unei “arheologii a cunoașterii”, Michel Foucault n-a pus-o și nu a vrut să o pună în legătură cu indiferent care joc de adevăr. Ci doar referitor la acelea în care subiectul însuși e postulat ca obiect de cunoaștere posibilă: care sînt procesele de subiectivare și de obiectivare care fac ca subiectul să poate deveni, în calitate de subiect, obiect de cunoaștere. Nu este, firește, vorba de a ști cum s-a constituit, de-a lungul istoriei, o “cunoaștere psihologică”, ci de a determina felul în care s-au constituit jocuri de adevăr diverse prin intermediul cărora subiectul a ajuns obiect de cunoaștere. Această analiză, Michel Foucault a încercat s-o întreprindă, mai întîi, în două feluri. În legătură cu apariția și cu inserarea, în domenii și sub forma unei cunoașteri cu statut științific, a problemei subiectului care vorbește, muncește și viețuiește; era vorba, în acel moment, despre formarea unora dintre “științele umane”, studiate prin raportare la practica științelor empirice și la discursul lor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea (Cuvintele și lucrurile). Michel Foucault a mai încercat, de asemenea, să analizeze și constituirea subiectului așa cum poate acesta să apară de cealaltă parte a unei linii de separație normative și să devină obiect de cunoaștere – cu titlu de nebun, de bolnav sau de delincvent: și aceasta prin intermediul unor practici precum cele ale psihiatriei, medicinii clinice și penalității (Istoria nebuniei, Nașterea clinicii, A supraveghea și a pedepsi).
În vremea din urmă, și în interiorul aceluiași proiect general, Michel Foucault s-a ocupat cu studierea constituirii subiectului ca obiect pentru el însuși: formarea procedurilor prin care subiectul ajunge să se observe pe sine, să se analizeze, să se descifreze, să se recunoască în calitate de domeniu al unei cunoașteri posibile. Este vorba, pe scurt, de o istorie a “subiectivității”, dacă prin acest cuvînt înțelegem felul în care subiectul face experiența de sine în interiorul unui joc de adevăr prin care se raportează la el însuși. Lui Michel Foucault, problema sexului și a sexualității i s-a părut a constitui nu singurul exemplu posibil, desigur, însă, oricum, un caz privilegiat: căci, într-adevăr, tocmai în legătură cu această problemă, de-a lungul creștinismului și poate chiar dincolo de acesta, indivizii au fost chemați să se recunoască, toți, ca subiecți ai plăcerii, ai dorinței, ai concupiscenței, ai tentației, fiind solicitați ca, prin mijloace diverse (examen de sine, exerciții spirituale, mărturisire, confesiune), să desfășoare, referitor la ei înșiși și la ceea ce constituie partea cea mai secretă, cea mai individuală a subiectivității lor, jocul adevăratului și al falsului.
Pe scurt, în această istorie a sexualității este vorba de constituirea unui al treilea volet: el vine să se adauge analizelor asupra raporturilor dintre subiect și adevăr sau, mai exact, studierii modurilor prin care subiectul a putut fi inserat ca obiect în interiorul jocurilor de adevăr.
Alegerea ca fir conducător, pentru toate aceste analize, a problemei raporturilor dintre subiect și adevăr implică anumite opțiuni de metodă. Și, în primul rînd, un scepticism sistematic față de toate universaliile antropologice, ceea ce nu înseamnă o respingere din capul locului a lor, în bloc și în același timp pentru toate, ci neadmiterea decît a acelora care se dovedesc riguros indispensabile; tot ceea ce, în cadrul cunoașterii de care dispunem, ne este propus ca avînd validitate universală referitor la natura umană sau la categoriile ce se pot aplica subiectului se cuvine verificat și analizat: a refuza universalul “nebuniei”, al “delincvenței” ori al “sexualității” nu vrea să însemne că lucrurile la care se referă aceste noțiuni nu există sau că ele nu reprezintă decît niște himere plăsmuite pentru nevoile unei cauze dubioase; dar înseamnă, totuși, mai mult decît simpla constatare a faptului că conținutul lor variază în funcție de timp și împrejurări; înseamnă a-ți pune întrebări cu privire la condițiile ce ne permit, în conformitate cu regulile enunțării adevărate sau false, să recunoaștem un subiect ca bolnav mintal sau ca un subiect să-și recunoască partea esențială în modalitatea dorinței sale sexuale. Prima regulă de metodă pentru acest gen de cercetare este, așadar, următoarea: a ocoli atît cît este posibil, pentru a le interoga din punctul de vedere al constituirii lor istorice, universaliile antropologice (și, firește, pe cele ale unui umanism care ar sublinia drepturile, privilegiile și natura unei ființe umane ca adevăr imediat și atemporal al subiectului). Mai trebuie, apoi, răsturnat și demersul filosofic de urcare spre subiectul constituant, căruia i se cere să dea seamă de tot ce poate să însemne obiect de cunoaștere în general; se cuvine, dimpotrivă, să coborîm spre studiul practicilor concrete prin intermediul cărora subiectul este constituit în imanența unui domeniu de cunoaștere. Și aici, însă, se cuvine să fim cu băgare de seamă: a refuza recursul filosofic la un subiect constituant nu înseamnă a proceda ca și cum subiectul n-ar exista și a face abstracție de el în beneficiul unei obiectivități pure; acest refuz urmărește evidențierea proceselor caracteristice unei experiențe prin care subiectul și obiectul “se formează și se transformă” prin raportare unul la celălalt și în funcție unul de celălalt. Discursul bolii mentale, al delincvenței ori al sexualității nu spune ce este subiectul decît în interiorul unui anumit joc foarte particular de adevăr; însă aceste jocuri nu-i sînt impuse subiectului din afară, conform unei cauzalități necesare ori unor determinări structurale; ele deschid un cîmp de experiență în care subiectul și obiectul nu sînt, ambele, constituite decît în anumite condiții simultane, dar în care ele nu încetează să se transforme unul prin raportare la celălalt, și deci să modifice însuși cîmpul de experiență ca atare.
De unde un al treilea principiu de metodă: a te adresa, ca domeniu de analiză, “practicilor”, a aborda cercetarea prin intermediul a ce “se face”. Ce anume se făcea, așadar, cu nebunii, cu delincvenții sau cu bolnavii? Putem, desigur, să încercăm a deduce din reprezentarea cu privire la ei sau din cunoștințele pe care ni se părea că le deținem despre ei instituțiile în care erau plasați și tratamentele la care erau supuși; mai putem, de asemenea, să căutăm care era forma “adevăratelor” boli mentale și modalitățile delincvenței reale într-o epocă dată pentru a explica ce anume se gîndea, atunci, despre ele. Michel Foucault abordează lucrurile într-un cu totul alt fel: el studiază mai întîi ansamblul modurilor de a face mai mult sau mai puțin reglate, mai mult sau mai puțin calculate, mai mult sau mai puțin finalizate prin intermediul cărora se contura în același timp ceea ce era constituit ca real pentru cei care încercau să-l gîndească și să-l administreze, și modul în care respectivii se constituiau ca subiecți capabili să cunoască, să analizeze și, eventual, să modifice realul. Doar “practicile” înțelese ca mod deopotrivă de a acționa și de a gîndi oferă cheia de inteligibilitate pentru constituirea corelativă a subiectului și obiectului.
Dar din moment ce, prin intermediul acestor practici, este vorba de a studia diferitele moduri de obiectivare a subiectului, este ușor de înțeles importanța acordată analizei relațiilor de putere. Mai trebuie, să definim însă cu atenție ce poate și ce își propune să fie o astfel de analiză. Nu este, evident, vorba de a interoga “puterea” în legătură cu originea, principiile și limitele ei legitime, ci de a studia procedeele și tehnicile care sînt utilizate în anumite contexte instituționale pentru a se acționa asupra comportamentului indivizilor luați individual sau în grup; pentru a le modela, dirija și modifica conduita, pentru a impune scopuri inactivității lor sau a o înscrie în strategii de ansamblu, multiple deci, din punctul de vedere al formei și al locului de exercitare; diverse, totodată, și din punctul de vedere al procedurilor și tehnicilor pe care le aplică: aceste relații de putere caracterizează modul prin care oamenii se “guvernează” unii pe alții; iar analiza lor demonstrează felul în care, prin intermediul anumitor forme de “guvernare” (a alienaților, bolnavilor, delincvenților etc.), este obiectivat subiectul nebun, bolnav, delincvent. Această analiză nu vrea, prin urmare, să spună că abuzul unei puteri sau al alteia a creat nebuni, bolnavi sau criminali acolo unde nu exista nimic, ci că formele diverse și particulare de “guvernare” a indivizilor s-au dovedit determinante pentru diferitele moduri de obiectivare a subiectului.
Se observă, așadar, felul în care tema unei “istorii a sexualității” poate fi înscrisă în interiorul proiectului general al lui Michel Foucault: este vorba de a analiza “sexualitatea” ca modalitate de experiență singulară din punct de vedere istoric, în care subiectul este obiectivat pentru el însuși și pentru ceilalți, prin intermediul unor proceduri precise de “guvernare”.

Maurice Florence