Pe zi ce trece tremur din ce în ce mai des… Mă imaginez ca întotdeauna pe o plajă caldă, pe inserate… Înfrunt cu privirea orizontul, unde cerul sărută marea… Acolo aș vrea să fiu și eu, să privesc splendoarea …
Apoi simt un firicel de nisip în bătaia vântului ce se plimbă pe corpul meu… ar fi ca o atingere ușoară, un dezmierd, un alint… apoi adierea îmi flutură pletele și mă simt ca și cum mi-ai trece degetele prin păr, să-mi poți descifra albastrul ochilor…
Valurile îmi cânta jalea adâncurilor, iar eu rămân răpită de vise… Stau acolo, insă nimeni nu îndrăzneste să-mi întrerupă visul dulce… Aș vrea să vii, să-mi fii alături… să simți bucuria ce-o port cu mine zilnic… de ce nu vii ? De ce intârzii ?
Deodată stelele explodeaza pe cer, norii se rup, fug și se ascund, iar luminițe mici și dese sclipesc ciudat, în liniște.. erupe tăcerea scăldată de zgomotul valurilor și de șoapta brizei… Din nou aș vrea să fii aici… Să-mi incălzești trupul și să visezi cu mine…
Apoi zăresc un « întreg » în abisul cerului… îl privesc, îl studiez…pare a avea lovituri pe suprafața sa… se vede că acolo e un loc înghețat, pustiu, interzis…
Dar eu sunt aici, la o distanță ce niciodată nu se va scurta… De ce nu apari odată ? Vreau să simt, să nu sper… să trăiesc, nu să visez… să experimentez, nu să doresc… Te vreau și nu ești ! Atunci de ce te mai pomenesc ?!