Sunt plin de mine. Trecutul îmi inundă sufletul încremenit într-un echilibru mincinos de perfect. Platitudinea este de preferat iubirii, dar schimbul acesta ar stinge reverberațiile care-mi păstrează vii amintirile. Trăiesc în mine cu atâta încordare încât moartea îmi pare sublima izbăvire. Cum te poți teme în fața morții, când pasiunile te mistuie? Mă simt atingându-mi limitele, un alt amant surogat al morții. Văduvit de rațiune, aleg singurătatea. O lume de amintiri mi se dezvăluie, iar confesiunea publică a trăirilor mele îmi pare o blasfemie. Departe de ochii lumii, suferința își așează groteasca expresie pe chip. Nimeni nu ar putea suporta sluțenia sufletului altuia, pentru că dacă ar face-o și-ar asuma alterarea propriei mediocrități. În afara mea, nu cunosc pe nimeni dispus să renunțe la propria-i mediocritate, nici măcar în momentele capitale ale destinului lor. Nu pot renunța la trăirile mele. Ieșind din mine, oferindu-mă semenilor, ar echivala cu abdicarea dinaintea morții, renunțarea la voluptatea cu care viața sfidează moartea, ca și cum aș aștepta revărsându-mi iubirea, finalitatea ei. În mine este și liniște. Subconștientul își caută echilibrul în suflete în care al meu nu a intrat niciodată. În mine este totodată, completă nebunie. Într-un suflet golit de expresie, ecourile amintirilor se amestecă, iar Dumnezeu nu știe să țipe.

Cluj Napoca
martie, 2009