Răsfoind ”căsuța cu povești”, mâinile și ochii dezvelesc arta cuvântului unei umbre, păstrată pentru sine, o boemă împletire a surâsului cu lacrimi încă adormite, în fața cărora... doar plecăciuni...
Nu mare ar fi mirarea, descoperind într-unul dintre apusuri ori într-unul dintre răsărituri, în spatele umerilor încovoiați de trecut în aceeași măsură cu un viitor la fel de apăsător, apele tulburi ale gândurilor unui moștenitor al marelui bard din Mircești.
Unde-ți este călcâiul, Ahile?
Lasăm-mă să pătrund! Ridică vălul ce macină pleoapa-mi apăsătoare, precum durerea întunericului în care ți-ai așezat perna, nelăsând verdele să pătrundă nici măcar pe deasupra cetății, căreia zidit-ai ușile.
Ușile... ehei... cu trecerea timpului, țipătul lor rămâne mult în urma amintirilor chiar dacă viața împrospătează. Miros de zâmbete, din loc în loc pocnesc, precum mugurii primăverii pe care o renegi. Masca... of... masca s-a adâncit într-atât, încât oglinda nu mai recunoaște inițialul. Distanța dintre tine și ea nu înseamnă uitare. Înseamnă bariere în fața cunoașterii. Uneori, în fața autocunoașterii. Te-ntrebi dacă nu cumva, teama de a vedea interiorul te doboară... atunci cauți cu privirea în vitrinele magazinelor, șuvița rebelă, inestetică și, nedeslușind nimic îți spui că geamul e prea murdar pentru a te putea întrezări. Lași fruntea în jos, căutând oglinzile ochiurilor de apă. Dar pasul, neatent și în neconcordanță cu gândul... calcă, perturbând imaginea, distorsionată oricum...
Știi că nimic nu e ce pare-a fi și te grăbești către... unde? Către punctul de unde-mi vii, ori către cel care-ți dezvelește lumini?
Rupe cercul cu care ți-ai încarcerat simțirile!
Coșmarurile se nasc din gânduri negre care se lăfăie pe geana greoaie, strivind lacrimile dulci-amarui ale fiorului, ucigându-l înainte de a se naște.
Privirea-ți îndreaptă către miazăzi unde plete blonde îți caută umerele goale pentru a-și odihni gânduri și... aruncă-ți întunericul pe caldarâmul uitat de vreme. Lasă-l să aștepte, zăcând acolo, zgomotul făcut de mașina gunoierilor, la țipătul cocoșilor.
Tu... vei fi pe undeva, iubind feeric,punându-ți trupul în slujba sufletului și ochii-ți orbiți de neiubire vor simți ușurința lacrimilor născute din plăcere, picând dulce, fărâmițând amărăciunea cu care ai apus. Vei răsări odată cu ziua, întrebându-te unde au fost, până acum, sorii care-ți
mână sângele, ca pe o cireadă însetată, spre limpezimea izvorului pe lângă care ai trecut cu ochii asupriți de întuneric, de nenumărate ori...
Nu reintra în teluric, Umbră!
A trecut de mult mașina gunoierilor.