agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-28 | [This text should be read in romana] | Submited by serban georgescu
26 iunie 1957
Citit o carte despre căderea Constantinopolului. Am CÃZUT odată cu cetatea. Va fi oare înÈ›eleasă vreodată drama unui om care, în nici o clipă a vieÈ›ii sale, n-a putut UITA paradisul? Incapacitatea mea de a trăi nu este egalată decât de incapacitatea de a-mi câștiga existenÈ›a. Banul nu se lipeÈ™te de mine. Am ajuns la patruzeci È™i È™apte de ani fără să fi avut vreodată un VENIT! Nu pot gândi nimic ÃŽN TERMENI DE BANI. Ceea ce nu se poate traduce în termeni de religie nu merită să fie trăit. 7 iunie 1958 Găsit într-un colÈ› o coajă de brânză, aruncată acolo mai de mult. ÃŽn jurul ei, o armată de insecte negre. AceleaÈ™i insecte È›i le imaginezi devorând ultimele rămășiÈ›e ale unui creier. Să te gândeÈ™ti la propriul cadavru, la metamorfozele oribile ce-l aÈ™teaptă, are ceva liniÈ™titor: te apără de mâhniri È™i de spaime; o frică ce distruge alte mii de frici. Sunt cum nu se poate mai apt ca să-mi imaginez disperarea unei hiene. 8 august 1958. Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalÈ›i. Am sentimentul neantului, dar nu cunosc smerenia. Sentimentul neantului e contrariul smereniei. NU E SMERIT ACELA CARE SE URÃȘTE. Am citit prea mult... Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc am impresia că „fac†ceva, că mă justific în faÈ›a „societățiiâ€, că am o ocupaÈ›ie, că-mi spăl ruÈ™inea de a fi un trândav – un om inutil È™i inutilizabil AÈ™ da toÈ›i poeÈ›ii pentru Emily Dickinson ... Ochii pitonilor. Nu există animal mai misterios, mai depărtat de „viațăâ€. Te trimite la sfârÈ™itul Haosului. SenzaÈ›ia că faci un salt înapoi, că regăseÈ™ti eternitatea. Nu propun adevăruri, ci semiconvingeri, erezii fără consecinÈ›e, ce n-au făcut nimănui nici rău nici bine. Voi fi în veci omul fără discipoli, È™i e vrerea mea să nu am. Nu sunt urmaÈ›i decât aceia care fac evenimentele, care-È™i asumă o atitudine sau care vorbesc în numele oamenilor sau al zeilor. Eu însă n-am de-a face cu nici unii. Sunt singur È™i nu mă plâng de asta. 12 decembrie 1959 Acum câteva nopÈ›i am avut un vis pe care nu-l pot uita: o procesiune de È™erpi trecea prin faÈ›a mea, defila mai curând È™i fiecare, când îi venea rândul, se înălÈ›a privindu-mă cu ochi strălucitori, dilataÈ›i: ai fi spus că erau doi sori în miniatură. A PIERI! Un cuvânt pe care îl iubesc nespus È™i care, lucru destul de ciudat, nu-mi evocă nimic ireparabil. Să ai „gust†înseamnă să te conformezi convenÈ›iilor È™i să iubeÈ™ti cu delicateÈ›e mediocritatea. Nimic nu-l poate strica total pe cineva – afară de succes. „Gloria†e cea mai rea formă de blestem ce poate cădea peste o ființă. Durerea este o senzaÈ›ie; suferinÈ›a un sentiment. Nu e corect să spui: o senzaÈ›ie de suferință. Un caracter puternic nu e deschis, ci închis: forÈ›a lui stă în refuzuri, în refuzurile sale masive. Niciodată n-am pronunÈ›at sau scris cuvântul „singurătate†fără să am o senzaÈ›ie de voluptate. Limitează-È›i viaÈ›a la o discuÈ›ie cu tine însuÈ›i sau, È™i mai bine, cu Dumnezeu. Alungă-i pe oameni din gândurile tale; nimic exterior să nu-È›i dezonoreze singurătatea, lasă-le bufonilor grija de a avea semeni. CELÃLALT te diminuează, căci te sileÈ™te să joci un rol; suprimă din viaÈ›a ta gestul, mărgineÈ™te-te la esenÈ›ial. Gloria încununează un autor în momentul când acesta nu mai are nimic de spus; ea consacră un cadavru. Cu cât un scriitor e mai ORIGINAL, cu atât riscă să se demodeze È™i să plictisească: de îndată ce ne obiÈ™nuim cu trucurile lui, e terminat. Adevărata originalitate nu e conÈ™tientă de mijloacele sale iar un autor trebuie să fie împins de talentul său, nu să-l dirijeze È™i să-l exploateze. Să È›ii un jurnal... e filozofie coborâtă la condiÈ›ie de calendar intim. B. – pe când era un băiat sărac îmi vorbea despre deÈ™ertăciunea vieÈ›ii; devenit bogat, nu È™tie decât să povestească istorii porcoase. Nu poÈ›i trăda mizeria fără să plăteÈ™ti. Orice formă de posesiune duce la moarte spirituală. Adesea mi se întâmplă să mă trezesc dimineaÈ›a cu un sentiment sufocant de vinovăție, de parcă aÈ™ purta povara a mii de crime... De câteva zile, febră continuă pe care termometrul n-o înregistrează; EL rămâne la circa 37 grade; EU însă mă aflu în mijlocul unui clocot ce-mi transformă raÈ›iunea în vapori... .... în ordine intelectuală, orgoliul nu e un defect. Baudelaire... nu-l mai citesc de ani de zile, dar nu e om la care să mă gândesc mai des. Mă interesează doar spiritele ce au dimensiunea funebrului. „Sà NU SCRII PE ZÃPADÆ– una din interdicÈ›iile lui Pitagora. Ce sens poate să aibă? Lipsa de durată? Să nu scrii nimic de care să-È›i fie ruÈ™ine în clipele de supremă singurătate. Mai bine moartea decât să triÈ™ezi ori să minÈ›i. Nu devii invulnerabil decât prin asceză, adică renunțând la tot. Doar atunci lumea nu mai poate nimic contra ta. ÃŽntotdeauna am trăit ca un TRECÃTOR, în voluptatea non-posesiunii; nici un obiect n-a fost vreodată AL MEU, am oroare de AL MEU... „VoinÈ›a ta este Eva taâ€, spune sfântul Bonaventura. ÃŽntr-adevăr, voinÈ›a e lanÈ›, dorință, servitute, dependență comparabilă cu puterea pe care o are asupra noastră femeia. Să te salvezi, să cauÈ›i izbăvirea înseamnă să te dezlegi, să te DEPÃRTEZI de domnia voinÈ›ei. Anonimatul este la fel de greu de suportat ca È™i celebritatea, când ai nenorocul să fii „scriitorâ€. ÃŽn faÈ›a telefonului, a automobilului, în faÈ›a celui mai neînsemnat instrument, simt un irepresibil impuls de scârbă È™i de ororare. Tot ce a produs geniul tehnic îmi inspiră o scârbă aproape sacră. Sentiment de totală neapartenență în faÈ›a tuturor simbolurilor lumii moderne. ... Nu poÈ›i să te apropii de Goethe înainte de a împlini cincizeci de ani. ... Nu valorez ceva decât prin refuzul de a mă alătura lumii. Am trăit toată viaÈ›a bătut în piroane, răstignit pe un pat imaginar; chiar stând ÃŽN PICIOARE, rămân de fapt culcat, torturat în mii de chipuri. N-ar putea să existe sentimente PURE între cei care fac acelaÈ™i lucru. Romancierul nu-l pizmuieÈ™te pe filozof, dar romancierii între ei se detestă neapărat, la fel È™i filozofii între ei, È™i în special poeÈ›ii. Să ne gândim ce priviri veninoase își aruncă târfele care împart acelaÈ™i trotuar. Adam n-a fost decât un începător; maestrul nostru, al tutror, rămâne Cain, el e adevăratul străbun al neamului omenesc. Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez să o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală. Capacitatea ei de a conferi oricărui cuvânt o nuanță de intimitate, de a-l transforma în diminutiv; de această îmblânzire beneficiază până È™i moartea: „morÈ›iÈ™oaraâ€... A fost o vreme când acest fenomen îmi părea o tendință spre diminuare, spre înjosire, spre degradare. Acum îmi apare, din contră, ca un semn de bogăție, ca o nevoie de a conferi un „plus de suflet†oricărui lucru. Degeaba mă avânt. Un sânge de plumb mă trage în jos. 30 mai 1961. Ieri seară, înainte să adorm, am văzut cu o precizie halucinantă cum Pământul se reduce la un simplu punct, cum capătă, ca să spun aÈ™a, dimensiunile unui zero, È™i-atunci am înÈ›eles – ceea ce È™tiam dintotdeauna – că este inutil È™i ridicol să te agiÈ›i È™i să suferi, să scrii mai ales, pe un spaÈ›iu atât de minuscul È™i ireal. Ca să te poÈ›i consacra făptuirii, ca să exiÈ™ti pur È™i simplu, ar trebui să nu ai funesta capacitate de a te situa în afara faptelor tale, de a evada cu gândul în afara planetei È™i chiar a universului. Nu preÈ›uiesc un om decât în măsura în care e în dezacord cu epoca sa, după cum nu-l admir decât pe cel care o părăseÈ™te, sau È™i mai mult: trădează timpul È™i istoria. Nu vorbind despre ceilalÈ›i, ci analizându-te pe tine însuÈ›i aă È™ansa de a găsi Adevărul. Căci orice drum care nu duce la singurătatea noastră sau nu porneÈ™te de la ea este ocol, eroare, pierdere de timp. De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că triÈ™ez, că înÈ™el pe CINEVA în mine. Când mă plimb È™i privesc trecătorii, mă simt aÈ™a departe de ei încât parcă mi-aÈ™ aminti de un coÈ™mar avut într-o altă viață. La propriu È™i la figurat, nici un nume nu mi se potriveÈ™te È™i nu mă încântă mai mult decât acela de STRÃIN. Nu eram făcut să am o patrie. Că nu am una sau că mi-am pierdut-o pe a mea a fost negreÈ™it hotărârea Destinului. Patrimoniul unui scriitor e constituit din secretele sale, din înfrângerile umilitoare È™i nemărturisite; iar dospirea umilinÈ›elor sale e chezășia fecundității lui. 17 iulie 1961. Mi-am petrecut dimineaÈ›a întrebându-mă dacă am nebuni în familie, printre străbunii mei nu prea îndepărtaÈ›i... Toate aceste naÈ›iuni occidentale – nu sunt decât niÈ™te cadavre opulente. Nunez Morante mi-a spus deunăzi un lucru ce s-ar putea să fie adevărat: „Muncitorul nu vrea să-È™i îmbunătățească soarta, ci să PORUNCEASCÃâ€. Toată viaÈ›a am fost îndrăgostit de vremea rea. Norii mă liniÈ™tesc; dacă dimineaÈ›a, din pat, îi văd trecând, mă simt în stare să înfrunt ziua. Cu soarele însă nu m-am putut deprinde niciodată; nu am în mine suficientă lumină ca să mă pot armoniza cu el. Soarele nu face decât să-mi stârnească, să-mi scormone tenebrele. Zece zile senine mă aduc într-o stare vecină cu nebunia. Orice om vrea să fie altul decât este. ÃŽn tinereÈ›e am visat acÈ›iune; apoi filozofie. Am luat delirul drept faptă È™i disperarea drept gândire. La ce oare sunt bun? Să privesc È™i să-mi rod unghiile, să aÈ™tept explozia orelor. 17 ianuarie 1962 – M-am lăsat de fumat acum două săptămâni; două săptămâni de chin. De-acum voi fi mai îngăduitor cu „toxicomaniiâ€. ÃŽntre timp am reluat È›igara... Ce umilință! Un scriitor nu suportă nici o critică la adresa a ceea ce face. Se îndoieÈ™te suficient de sine ca să poată înfrunta îndoielile celorlalÈ›i în ce-l priveÈ™te. Socrate către Criton, înainte de a muri: „Niciodată să nu vorbeÈ™ti incorect; nu numai că insulÈ›i gramatica, dar faci să sufere È™i sufletele.†(De apropiat de spusa lui Arvers pe patul de moarte – È™i de citat comentariul lui Rilke: „Era poet, nu iubea APROXIMAÞIA.â€) „Dacă toÈ›i munÈ›ii ar fi cărÈ›i, toate lacurile cerneală, toÈ›i arborii condeie È™i încă n-ar ajunge pentru a descrie toată durerea lumii.†(Jakob Böhme) Dacă în locul carității creÈ™tinismul ar fi pus IndiferenÈ›a, ne-ar fi făcut existenÈ›a cu mult mai suportabilă. ... Dacă mai zăbovesc pe pământ, e pentru că sila mea față de această lume nu e deplină È™i nici de tot sinceră. Pe vremea când colindam FranÈ›a pe bicicletă È™i plecam haihui pentru mai multe luni, îmi amintesc că marea mea plăcere era să mă opresc în cimitire de È›ară ca să fumez... Dacă durerea este esenÈ›a existenÈ›ei, cum să explici că atât de puÈ›ini încearcă să se elibereze de ea, iar căutarea izbăvirii e atât de rară? EsenÈ›a existenÈ›ei este ATAȘAMENTUL față de existență, adică existenÈ›a însăși. Că acest ataÈ™ament duce în ultimă instanță la durere, toÈ›i o admit, dar fără să tragă de aici consecinÈ›ele. ÃŽn fond lozinca omenirii e „Mai bine durerea decât izbăvirea!†Căci durerea încă este existență, pe când izbăvirea nu e decât o fericire deplină È™i vidă. Inocență, inocență – nu se poate trăi fără inocență. N-ar trebui să semnăm ceea ce scriem. Când cauÈ›i adevărul, ce importanță are numele? ÃŽn fond nu contează decât poezia È™i gândirea anonimă, creaÈ›iile „epocilor sincereâ€, cum au fost numite, de dinaintea literaturii. Omul a fost făcut să trăiască sub protecÈ›ia – È™i cu complicitatea – zeilor. Abandonat sieÈ™i, are ceva fioros È™i jalnic în acelaÈ™i timp. Un monstru năucit. Veacul nostru a fost martor la dispariÈ›ia omului din universul pictural. Nu mai există portret, nu mai există chip. Procesul era inevitabil. Oricum, nu se mai putea scoate nimic din faÈ›a omenească: È™i-a divulgat secretele, nu mai interesează pe nimeni. S-o fi luat pictura înaintea celorlalte arte? Simte mai bine decât ele cotitura la care-am ajuns? După ce chipul omului a fost abolit, n-ar trebui să vină rândul omului însuÈ™i? Hotărât lucru, acest secol este mai important decât credem. CorespondenÈ›a lui Hegel. Ce deziluzie! Hotărât lucru, ruptura mea cu filozofia se adânceÈ™te. Și, în fond, ce idee – să citeÈ™ti scrisorile unui Profesor! Ieri, duminică 3 iunie, în trenul ce mă aducea de la Compiègne la Paris. ÃŽn faÈ›a mea, o fată (nouăsprezece ani?) È™i un tânăr. ÃŽncerc să-mi reprim interesul pe care mi-l trezeÈ™te fata, farmecul ei, È™i, ca să izbutesc, mi-o imaginez moartă, în stare de cadavru descompus, cu ochii, obrajii, nasul, buzele, totul în plină putrefacÈ›ie. Nici un efect. Vraja pe care-o degaja mă stăpânea în continuare. Acesta e miracolul vieÈ›ii. Dacă intensitatea senzaÈ›iilor ar fi suficientă ca să confere talentul, aÈ™ fi putut să fiu cineva. Numai că... 17 iunie 1962. Duminică. Neputând să dorm, m-am sculat pe la cinci jumătate dimineaÈ›a. Plimbare în jurul grădinii Luxembourg. Există o singură lumină pură: aceea a dimineÈ›ii. De îndată ce înaintăm în zi, lumina se prostituează. Sunt un nătărău: de mult ar fi trebuit să mă convertesc la una din scornelile omeneÈ™ti È™i astfel să-mi anulez existenÈ›a, să termin cu mine însumi. Ieri seară la teatru am zărit-o pe ---- împreună cu întreÈ›inutul ei. Era oribilă cu capul ei monstruos: i-ar fi trebuit o perucă pentru a fi suportabilă. Am avut coÈ™maruri toată noaptea. Decât să te culci cu ea, mai bine te chinui zece ore la dentist. Nu face doi bani scriitorul care, în viaÈ›a personală, nu e timid. Gânditorii de mâna întâi meditează asupra lucrurilor, ceilalÈ›i asupra problemelor. Trebuie să trăim cu faÈ›a la ființă, nu la spirit. De când mă È™tiu, am simÈ›it o adevărată groază în faÈ›a oricărui act de răspundere. Nimic nu-mi este mai străin ca exerciÈ›iul autorității. ÃŽn È™coala primară ca È™i în liceu, îi puneam pe ai mei să intervină ca să nu fiu numit „monitorâ€. Chiar È™i acum, ideea că cineva ar putea să depindă de mine, ori să fiu răspunzător de „viaÈ›a†altuia mă terorizează. Căsătoria mi s-a părut întotdeauna o aventură cu mult peste puterile mele morale. IndiferenÈ›a – idealul pătimaÈ™ului. 14 iulie 1962. ÃŽnainte de război, în această perioadă a anului eram pe bicicletă în Bretagne. Ploi pe insula Bréhat, la Pointe du Raz, la Pont-Aven! Și aventurile cu institutoare, pe la hanuri! Atunci mă plictiseam în aer liber, acum mă plictisesc între patru pereÈ›i. Roscanvel, Rostrenen, Locq Mariaquer (?), plaje din Lilia, dacă nu aÈ™ cunoaÈ™te regretul, numele vostru ar putea È™i singur să mi-l dezvăluie. ... Prin somn ne reintegrăm în curentul anonim al vieÈ›ii, regăsim o stare de pre-individuaÈ›ie, suntem cum eram înainte de a ne separa de cosmos ca PERSOANE; prin somn redevenim germen universal. ÃŽn schimb prin conÈ™tiință atentăm la izvoarele noastre. Cât timp conÈ™tiinÈ›a ne înrobeÈ™te È™i ne leagă de ea, nu avem parte de izbăvire. ConÈ™tiinÈ›a este principiul otrăvit al vieÈ›ii noastre. Oricât ar părea de bizar, nu mă simt bine decât pe stradă. ÃŽn afara anilor de la Rășinari, am trăit în anxietate, în teama de... angoasă. Cine are, cine va mai avea vreodată o copilărie ca a mea, o copilărie DESÃVÂRȘITÃ? “Voi È™ti să mă retrag fără timp, fără spaÈ›iu, Cu singurătatea limbută a hârtiei†(Maiakovski) ÃŽn jurul meu toÈ›i TERMINà ceva. Doar eu nu am nimic de anunÈ›at. Asta mă pune într-o situaÈ›ie destul de penibilă È™i chiar umilitoare. Pe de altă parte îi dispreÈ›uiesc pe cei ce realizează (sau SE realizează); nu am nimic de învățat de la ei, căci È™tiu că sterilitatea mea se datorează faptului că am mers mai departe decât ei. ÃŽn Austria am înÈ›eles că rămân un om al Europei centrale. Am toate stigmatele unui fost supus austro-ungar. Probabil de aici mi se trage incapacitatea de a mă simÈ›i AT HOME în FranÈ›a. Nu simÈ›i cu-adevărat că ai un “suflet†decât atunci când asculÈ›i muzică. Vântul înlocuieÈ™te atât de bine muzica È™i poezia, încât mă mir că în È›inuturile vântoase oamenii pot să caute un mod de expresie diferit de al lui. Geamătul vântului în È™emineu îmi aminteÈ™te plimbarea pe care am făcut-o, la Haworth, în MOORS, pe urmele lui Emily Brontë. Și mă gândesc la alte MOORS, la cele din Cornwell. Există oare pe pământ o pustietate mai fascinantă? ... Trebuie să privim în viitor, chiar dacă viitorul e moartea. Nu am nimic să le spun oamenilor, iar ce-mi spun ei nu mă interesează. Cu toate astea sunt sociabil, e neîndoielnic, căci de îndată ce sunt în tovărășia cuiva Mà ÎNSUFLEÞESC. Nu voi avea oarece respect pentru mine însumi decât în ziua când îmi voi învinge definitiv accesele de revoltă. AtaÈ™amentul față de fiinÈ›e e sursa tuturor suferinÈ›elor noastre; el are însă în noi rădăcini atât de adânci, încât, dacă slăbeÈ™te, toată structura fiinÈ›ei noastre se dezechilibrează. Zgomotul mă scoate din minÈ›i, È™i mai ales radioul, care-mi provoacă convulsii de epileptic. CivilizaÈ›ia, să nu ne înÈ™elăm, este producÈ›ia de zgomot, organizarea vacarmului. Ca o babă mizerabilă să-È›i poată face viaÈ›a insuportabilă doar învârtind un buton – iată un lucru de neînÈ›eles. Tehnica îi conferă oricui puteri de monstru. Una peste alta, natura era preferabilă. Și pentru că omul nu mai e stăpânul creaÈ›iilor sale iar opera lui se arată din ce în ce mai nefastă, de-ar veni mai curând războiul atomic! Un editor american, în trecere prin Paris, îmi scrie ca să mă întrebe dacă mă poate întâlni “la birouâ€. Biroul meu! – Simt că îmi vine greață pentru vecie. “Cine nu gândeÈ™te ca mine bate câmpiiâ€, iată ce-È™i spune fiecare om, mai mult sau mai puÈ›in conÈ™tient. Vreau să sper că aceste nesfârÈ™ite luni de mizerie È™i sterilitate vor da “roadeâ€. Poate că nu SUNTEM cu-adevărat noi înÈ™ine decât în aceste perioade de aÈ™teptare nedefinită, de vid evident, poate că nu acumulăm rezerve interioare decât în timpul acestei secete aparente. Să sperăm, trebuie să sperăm. Oricum, în absolut, momentele de fervoare È™i acÈ›iune sunt mai sterile, mai lipsite de viitor decât cele de descurajare È™i abandon. ... ÃŽmi plac gânditorii ce evocă vulcanii stinÈ™i. O operă e vie doar în măsura în care e protest. Dar ceea ce îi conferă vitalitate o face în acelaÈ™i timp caducă. Pentru că vine un moment când motivele revoltei care a generat-o ne par de neînÈ›eles sau futile. Fapt este că orice operă demnă de acest nume are un caracter insurecÈ›ional. Cei ce vorbesc numai despre ei înÈ™iÈ™i, despre trăirile È™i suferinÈ›ele lor, doar ei au È™ansa de a găsi un adevăr È™i de a face descoperiri semnificative. Ei lucrează cu ceea ce cunosc; deci nu se poate să nu le ofere ceva celorlalÈ›i. Nu filozoful, ci poetul ajunge la universalitate. ÃŽn lumea spiritului, tot ce are succes de public È›ine de falsa valoare. «Vei trece pe lângă esenÈ›ial!» - iată blestemul ce-l apasă pe scriitorul sau filozoful cu public. NeputinÈ›a de a face ceva – de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfinÈ›enie? Pasiunea pentru absolut se naÈ™te pe ruina oricărei vocaÈ›ii aici, pe pământ. Să ne distrugem capacitățile de-a izbândi în lume, dacă vrem să învingem lumea. Când mi se-ntâmplă să lucrez ceasuri în È™ir È™i să mă prindă ceea ce fac, nu mă gândesc nici o clipă la „viațăâ€, nici la „sensul†vreunui lucru. Se spune în ZOHAR: „Când a apărut omul, au apărut îndată È™i florile.†Or tocmai contrariul e adevărat. NaÈ™terea fiecărui om înseamnă moartea unei flori. Unul din puÈ›inele avantaje pe care le-am avut e că am înÈ›eles, la douăzeci de ani, că filozofia nu are răspuns la nimic È™i că înseÈ™i întrebările ei sunt neesenÈ›iale. ÃŽntre Enghien È™i Paris, apoi între gara de Nord È™i Odéon – o mulÈ›ime enormă înghesuită în tren È™i în metrou. Multe fete. De unde-or fi ieÈ™it? De ce au mai fost aduse pe lume? Toată această carne INUTILÃ, toată această etalare de neant uman mă umple de dezgust. ÃŽnfricoșătoarea înmulÈ›ire a omului îmi pare semnul cel mai sigur că este în pericol, că se apropie de o cotitură fatală. Oamenii politici ai Antichității se înconjurau adesea de filozofi; cei de azi preferă anturajul ziariÈ™tilor. Ca să goneÈ™ti demonul, trebuie să arzi zahăr la piciorul patului. Practică populară în FranÈ›a. Nimic cu adevărat profund nu poate ieÈ™i din revoltă. ÃŽn țările latine, unde cuvântul nu costă nimic, laconismul trece drept prostie. Singurul lucru de care sunt mândru că l-am descoperit foarte devreme, înainte de douăzeci È™i unu de ani, e că nu trebuie să procreezi. De aici mi se trage groaza de căsătorie, de familie È™i de toate convenÈ›iile sociale. E o crimă să-È›i transmiÈ›i tarele unei progenituri, silind-o astfel să treacă prin aceleaÈ™i suferinÈ›e ca tine, printr-un calvar poate È™i mai cumplit decât al tău. Să dau viață unei fiinÈ›e care să-mi moÈ™tenească nefericirile È™i bolile – asta n-am putut s-o accept niciodată. PărinÈ›ii sunt cu toÈ›ii niÈ™te iresponsabili sau niÈ™te asasini. Doar brutele ar trebui să procreeze. Mila te opreÈ™te să fii „genitorâ€. Cuvântul cel mai atroce din câte cunosc. Am gustat nepermis din plăcerea de a abandona o idee mai înainte chiar să-i fi schiÈ›at contururile. ÃŽmi amintesc È™i acum profunda impresie pe care mi-a făcut-o, la È™aisprezece ani, notaÈ›ia lui Amiel: „Responsabilitatea e coÈ™marul meu nevăzutâ€. Sunt uimit să constat cât timp am pierdut lamentându-mă, plângându-mă pe mine însumi în primul rând. Dar dacă preÈ›uiesc ceva, e tocmai din cauza acestui timp risipit – după judecata oamenilor, nu È™i după a lui Dumnezeu. Ieri la Samaritaine (magazin de lux din Paris – n.t.), o femeie ce aÈ™tepta lângă mine să-i vină rândul la casă, puÈ›ea atât de rău încât era să leÈ™in. Sunt sigur că nici un animal, niciodată, n-a răspândit un asemenea miros. Dacă aÈ™ fi închis cu o asemenea femeie, mi s-ar putea stoarce orice secret. Prefer orice, chiar dezonoarea È™i trădarea, decât să suport UN minut acest soi de pestilență. – TorÈ›ionarii n-au imaginaÈ›ie. Nu există nimic mai rău decât un înÈ›elept – limbut. O carte de înÈ›elepciune n-ar trebui să depășească dimensiunile lui Tao Te King. Și când te gândeÈ™ti că însuÈ™i Lao Tse se repetă! Toate contradicÈ›iile mele vin din faptul că iubesc viaÈ›a mai mult ca oricine, simÈ›ind totodată È™i aproape neîncetat un sentiment de neapartenență, de exil È™i de abandon. Sunt ca un mâncău care, tot meditând la inaniÈ›ie, È™i-ar pierde pofta de mâncare. ÃŽl pusesem pe L. Blaga pe un piedestal (ca să vorbesc ca servitoarele), credeam că este mai presus de noi, că pluteÈ™te, nepăsător sau meditativ, străin de certurile noastre, incapabil de reacÈ›ii balcanice, de hachiÈ›e sau de accese de invidie. Depărtarea îl idealizase, memoria mea îi reÈ›inea doar trăsăturile pure, îi preÈ›uiam tăcerea, aparenta lipsă de temperament È™i vulgaritate. Vai, zeul s-a prăbuÈ™it! Poate că-i mai bine aÈ™a. Iată-l la fel ca noi toÈ›i (dar a murit, sărmanul!), iată-l UMAN ȘI PLIN DE DISPREÞ. (Ar trebui să fiu mai puÈ›in feroce cu unul pe care l-am preÈ›uit atâta timp. Dar paginile acre È™i de o răutate atât de penibilă pe care le-a scris despre mine È™i care-au fost găsite printre hârtiile lui, acum, la doi sau trei ani după moarte, au un aer de testament, de insultă de dincolo de mormânt – ce mă împiedică să fiu atât de obiectiv pe cât ar trebui). M-am înglodat în cuvinte, ca alÈ›ii în afaceri. Wordsworth despre Coleridge: „Eternal activity without action†– aceste cuvinte m-au impresionat din mii de motive. Nu cunosc decât două definiÈ›ii ale poeziei: cea a vechilor mexicani: „Vântul ce vine de la zeiâ€... È™i cea dată de Emily Dickinson (acolo unde spune că recunoaÈ™te adevărata poezie după faptul că o cuprinde un frig atât de cumplit încât simte că nimic n-o va mai încălzi niciodată). (De regăsit pasajul). Arta dispreÈ›ului, dacă există vreuna, nu poate consta decât în arta de a-È›i pierde timpul: e singurul lucru ce ne conferă o superioritate asupra vieÈ›ii, dacă nu È™i asupra fiinÈ›elor. Nu există decât lucrurile pe care le-am descoperit prin noi înÈ™ine; sunt È™i singurele pe care le cunoaÈ™tem. Restul e trăncăneală. Pasiunea de a învăța trebuie privită cu rezerve. Ea se îndreaptă totdeauna contra noastră, în orice caz ne face deservicii. Trebuie să È™tii puÈ›ine lucruri, dar să le È™tii în chip absolut. ObservaÈ›ia profundă din GITA, pe care trebuie s-o ai mereu în minte: „Mai bine pieri în legea ta, decât să te mântuieÈ™ti în legea altuia.†Toată lumea vorbeÈ™te de teorii, de doctrine, de religii, într-un cuvânt de abstracÈ›iuni; nimeni de un lucru viu, trăit, direct. Filozofia È™i toate celelalte sunt o activitate derivată, abstractă în sensul cel mai rău al cuvântului. Totul în ea este golit de sânge. Timpul devine temporalitate, etc. Un ansamblu de subproduse. ÃŽn alt plan, oamenii nu mai caută sensul vieÈ›ii PORNIND DE LA EXPERIENÞELE LOR PROPRII, ci de la datele istoriei sau de la o religie sau alta. Dacă în mine nu găsesc nimic ca să vorbesc despre durere sau neant, la ce bun să-mi pierd timpul studiind budismul? Trebuie să cauÈ›i totul în tine, iar dacă acolo nu găseÈ™ti ce cauÈ›i, ei bine, renunță. Ceea ce mă interesează e viaÈ›a mea, nu doctrinele despre viață. Oricâte cărÈ›i aÈ™ citi, în ele nu găsesc nimic direct, absolut, unic. Peste tot aceeaÈ™i pălăvrăgeală filozofică. 21 decembrie. Am dormit nouă ceasuri în È™ir, cu o întrerupere totuÈ™i de câteva minute. M-am trezit perfect odihnit. Ce-i drept, mintea nu-mi funcÈ›ionează. Regulă generală: un autor începe să fie recunoscut È™i celebrat în momentul în care nu mai are nimic de spus. Venirea gloriei coincide cu cea a sterilității. Căpătase obiceiul să plângă; de atunci, totul îi reuÈ™ea. ÃŽÈ›i atingi cu uÈ™urință scopurile, cu condiÈ›ia să ai o metodă. Crăciunul. Ninge. Toată copilăria mea urcă la suprafaÈ›a conÈ™tiinÈ›ei. Ieri la piață am auzit acest dialog: - E frig. – N-are nimic. Numai să nu ningă. Hotărât lucru, nu sunt de aici. Concertul pentru clarinet È™i orchestră de Mozart. Ce rol a putut să joace în viaÈ›a mea! Când evoc anii tinereÈ›ii mele din CarpaÈ›i, trebuie să fac un efort să nu plâng. ExplicaÈ›ia e foarte simplă: nu cred că există un om a cărui copilărie s-ar putea compara cu a mea. Cerul È›i pământul erau, cu adevărat, ale mele. Până È™i spaimele mele erau fericite. Mă trezeam È™i mă culcam – ca Stăpân al CreaÈ›iunii. Eram conÈ™tient de fericirea mea È™i presimÈ›eam că o voi pierde. O teamă secretă îmi măcina zilele. Nu eram chiar atât de fericit pe cât pretind acum. O carte nu e fecundă È™i nu rezistă decât dacă e susceptibilă de mai multe interpretări diferite. Operele ce pot fi definite sunt prin esență perisabile. O operă trăieÈ™te prin ambiguitățile pe care le suscită. Nu ni-l putem imagina pe un Pascal vrând să fie „originalâ€. Căutarea originalității e mai întotdeauna semnul unui spirit de mâna a doua. Poate nu-i o consolare, dar cel puÈ›in te simÈ›i măgulit să poÈ›i spune că vei muri fără a-È›i fi dat întreaga măsură. „Nu trebuie să-È›i exprimi mânia sau ura decât prin fapte. Animalele cu sânge rece sunt singurele care au venin†(Schopenhauer) Dacă nu mă înÈ›eleg cu francezii e pentru că mă înfurii la fel de iute È™i de des ca ei. Nu pot să fiu fericit decât printre danezi, printre nemÈ›i, printre cei care par „tăntălăiâ€. Combat disperarea prin mânie È™i mânia prin disperare. Homeopatie? ToÈ›i mă întreabă: „La ce lucraÈ›i? Pe când o nouă carte?†– E de necrezut în ce măsură obligaÈ›ia de a publica a intrat în moravuri. EÈ™ti nevoit s-o faci, altfel riÈ™ti să fii socotit un ratat. TotuÈ™i nu trebuie să cedezi. Genul de melancolie de care sufăr nu e făcut să se armonizeze cu cuvântul. Ar fi fost nevoie de muzică. Nu de moarte mă tem, ci de viață. De când mă È™tiu, viaÈ›a mi s-a părut insondabilă È™i înfricoșătoare. NeputinÈ›a de a mă integra în ea. Apoi, teama de oameni, de parcă aÈ™ aparÈ›ine altei specii. Sentimentul permanent că interesele mele nu coincid în nici un punct cu ale lor. De îndată ce sunt cât de cât sănătos, inspiraÈ›ia mă părăseÈ™te, până È™i SUBIECTELE îmi lipsesc. Nu degeaba fraza care m-a marcat cel mai mult a fost răspunsul lui Pascal către sora sa, care-l îndemna să se îngrijească: „Nu cunoÈ™ti neajunsurile sănătății È™i avantajele boliiâ€. ÃŽmi amintesc perfect că atunci când l-am citit, la biblioteca „FundaÈ›iei Carol†din BucureÈ™ti, a trebuit să fac un efort ca să nu scap un strigăt. Nici un prieten nu-È›i spune vreodată adevărul. Iată de ce doar dialogul mut cu duÈ™manii este fecund. 13 ianuarie 1963 – Duminică dimineață. Un frig de crapă pietrele. Câțiva trecători cu un aer perplex È™i care mă privesc – mă cred nebun probabil – cum cânt cât mă È›ine gura cântece ungureÈ™ti. Frigul îmi aminteÈ™te de iernile din copilărie – mai puÈ›in zăpada, cu care È›ara asta, vai, nu e blagoslovită! -, mă umple de bucurie. Am remarcat că aproape totdeauna sunt VESEL când toÈ›i ceilalÈ›i sunt nefericiÈ›i. Atac omul în general, dar îmi lipseÈ™te curajul în faÈ›a unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc È™i, desigur, să nu fiu la rândul meu rănit. Un lucru pe care îl verific în fiecare zi: poate să-È›i fie milă de oameni; dar să-i iubeÈ™ti este cu neputință. Aici, în acest punct central È™i precis, creÈ™tinismul se complace în minciună. Nu sunt făcut ca să „gândescâ€; când o fac, È™irul raÈ›ionamentelor mele e repede curmat de irupÈ›ia vreunui refren lăuntric, a unui murmur mai curând. ÃŽnsăși gândirea mea e muziciană. Orice chestiune, indiferent care, este NELIMITATÃ. Doar spiritul nostru mărginit, mania noastră de a defini îi impune hotare. Vechea mea teorie: nu poÈ›i trăi nici cu Dumnezeu, nici fără Dumnezeu. RelaÈ›ia cu inocenÈ›a e la fel de obositoare ca È™i cea cu fățărnicia. Trebuie căutată o cale de mijloc între societate È™i natură. „... născându-ne, ne-am luat obligaÈ›ia de a muri†(sf IgnaÈ›iu de Loyola, EXERCIÞII SPIRITUALE) Un scriitor dă dovadă de forță distrugând ce a scris, aruncând pe foc textele de care nu e mulÈ›umit. Sà PUBLICI CÂT MAI PUÞIN, asta ar trebui să-i fie deviza. ÃŽn fond lenea m-a ferit de inflaÈ›ia în care ceilalÈ›i cad din exces de vitalitate, de muncă sau de talent, iar pentru asta îi sunt recunoscător. A scrie înseamnă a recunoaÈ™te că în raporturile tale cu fiinÈ›a ceva nu-i în regulă. Dacă aÈ™ fi putut avea raporturi sincere cu oamenii, cu siguranță că m-aÈ™ fi lipsit de ideea de Dumnezeu. Cu cât îmbătrânesc, cu atât sporeÈ™te cantitatea de cărÈ›i ilizibile. Va veni È™i ziua când nu voi mai putea citi nimic, când mă voi mulÈ›umi să PRIVESC. Sunt incapabil să iau o hotărâre ÃŽN FAÞA UNUI CHIP. Primul venit mă lasă fără reacÈ›ii. E timp pierdut orice moment pe care nu-l petreci cu tine însuÈ›i. Gustul perfecÈ›iunii lasă să se ghicească o rană secretă. Se tot vorbeÈ™te de bolile voinÈ›ei È™i se uită că VOINÞA ÃŽN SINE ESTE O BOALÃ, că este o activitate nefirească Sà VREI. O floare e o rugăciune mută. S-ajungi să-È›i fie frică de tot ce nu e sine, frică, frică! Kierkegaard: gândire VOLUBILÃ, profunzime difuză. Ce păcat că nu s-a putut concentra! Această angoasă înăbuÈ™ită, preludiu al imbecilității... Orice analiză ce sfârÈ™eÈ™te pe o notă de speranță acceptă convenÈ›ia È™i se distruge singură. Orice formă de grabă trădează o anume dereglare mentală. TristeÈ›ea este o durere ce descreÈ™te LA NESFÂRȘIT. Să cauÈ›i o formulă de mântuire e osteneală de pomană. Trebuie să-È›i laÈ™i viaÈ›a să curgă de la sine È™i astfel să afli ce eÈ™ti. Și mai ales nu trebuie să uiÈ›i recomandarea din BHAGAVAD-GITA: „Mai bine pieri în legea ta, decât să te mântuieÈ™ti în legea altuiaâ€. ÃŽi urăsc pe tineri, pe toÈ›i cei care-mi amintesc cum mă înfierbântam odinioară. Când scrii, ai mereu tendinÈ›a să-È›i COMPLETEZI gândirea, iar acesta e modul cel mai sigur de a o compromite. Marea artă e să te opreÈ™ti, nu să aprofundezi. E mai uÈ™or să epuizezi o problemă decât să-i sugerezi dificultățile. (Această ultimă frază strică totul.) Nu trăirile tale mă interesează, ci felul în care le prezinÈ›i. O viață nu este o operă. Toată lumea, toate aceste fiinÈ›e nu sunt decât visul unui spirit absolut, proiecÈ›ii ale Mayei, ale iluziei cosmice. ÃŽnclin să cred că Vedanta e sistemul cel mai profund, cel mai apropiat de „realitateâ€. Sunr filozofi care-È™i închipuie că spun ceva vorbind întruna despre FIINÞÃ, de EXISTENT, etc, etc. Poliloghia lor arată că nu e vorba nici de probleme adevărate, nici de trăiri, ci de TERMINOLOGIE. AceÈ™ti gânditori gândesc DESPRE cuvinte, nu PRIN cuvinte. Mi se cere, sunt presat să produc, să scriu, să public, sunt acuzat de lene, de sterilitate È™i se uită că astea sunt tocmai defectele pe care le-am elogiat È™i că e ridicol să-i ceri dinamism unui care a proclamat mereu inutilitatea a toate cele. Nimeni nu-È™i imaginează totalul meu acord cu ceea ce gândesc, nici cât de în adânc, în ascuns, plătesc pentru tot ce È™tiu, pentru tot ce am denunÈ›at. Cei doi înÈ›elepÈ›i, cei mai mari, ai Antichității crepusculare: Epictet È™i Marc Aureliu, un sclav È™i un împărat. Nu mă satur să subliniez această simetrie. „În fiecare poporan răzvrătit se ascund cinci tirani†(Luther) O frază din Talmud îndrăgită de Kafka: „Noi, evreii, asemenea măslinelor, nu dăm ce e mai bun în noi decât atunci când suntem zdrobiÈ›iâ€. ÃŽntre Epictet È™i Marc Aureliu, doar diferenÈ›e aparente. Și unul È™i celălalt mă ajută să trăiesc, È™i chiar trăiesc în compania lor. Pe lângă ei Seneca e doar un palavragiu. Dacă vrei să fii fericit nu trebuie să scormoneÈ™ti în memorie. Nu-i putem iubi decât pe cei care s-au nimicit È›intind prea sus. „CunoaÈ™te-te pe tine însuÈ›i†este o maximă sterilizantă. Când te cunoÈ™ti nu-È›i mai asumi nici un risc, refuzi să ai un destin. Cântărind bine lucrurile e cu neputință să nu-È›i pierzi minÈ›ile. ÃŽncercările vieÈ›ii nu acresc întotdeauna: te pot chiar face generos. La ce bun să pricinuieÈ™ti altuia dureri când tu însuÈ›i suferi PENTRU MAI MULÞI? FiinÈ›a care te-a făcut fericit – tot ea îți va aduce nefericirea. Binecuvântat de zei e omul care nu se ataÈ™ează de nimeni. SuferinÈ›ele fiinÈ›ei pe care o iubim sunt moralmente mai de neîndurat decât ale noastre proprii. Momentele de exaltare ale căror binefaceri le simÈ›im adesea în plină stradă sau în lume, când ne spunem că dacă am fi singuri È™i am putea scrie ar ieÈ™i minuni... ÃŽmi amintesc deodată pasiunea secretă pe care o făcusem în liceu pentru o fată oarecare aparÈ›inând burgheziei din Sibiu. Se numea Cella. Doi ani la rând m-am gândit clipă de clipă la ea, fără să-i fi vorbit nici o singură dată. Această timiditate a adolescenÈ›ei mele a jucat un rol hotărâtor în evoluÈ›ia mea ulterioară. SuferinÈ›e UTILE poate, nebunie fără seamăn! ÃŽmi amintesc o după-amiază de duminică, în pădurea de lângă Sibiu. Eram cu fratele meu È™i citeam Shakespeare (ce piesă? nu-mi mai aduc aminte). Deodată o văd pe Cella trecând împreună cu unul din colegii mei de clasă, cel mai dispreÈ›uit È™i mai demn de dispreÈ› dintre toÈ›i. La peste treizeci È™i cinci de ani de la pățanie încă îmi amintesc ruÈ™inea È™i suferinÈ›a resimÈ›ite atunci. I se spunea PÃDUCHELE. Nu te îndrepÈ›i cu vârsta, înveÈ›i doar să-È›i camuflezi abjecÈ›iile. Sunt făcut să dau sfaturi înÈ›elepte – È™i să reacÈ›ionez ca un nebun. Cum îmi vorbeÈ™te cineva de ELITE, È™tiu că mă aflu în faÈ›a unui cretin. De s-ar putea descrie în amănunt felul în care se petrece în suflet despărÈ›irea de Dumnezeu! ... Dacă admiri cu patimă pe cineva, ar trebui să-i faci serviciul de a-l asasina. Femeile excelează în arta de a-È™i exagera mâhnirile. Nu există fericire decât în inocență, lucru de care omul e cu deosebire incapabil, pe care l-a pierdut pe veci. LaÈ™itatea mea în faÈ›a vieÈ›ii este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligaÈ›ie – o groază instinctivă de tot ce nu mă privea în mod direct. Exact opusul unui „șefâ€. Iar dacă în tinereÈ›e l-am invidiat adesea pe Dumnezeu, nu-i oare fiindcă, aflându-se deasupra a tot, îmi apărea drept Iresponsabilul însuÈ™i? A EXISTA e totuna cu plăcerea de a nu gândi. Să fii un obiect CARE PRIVEȘTE: atâta È™i nimic mai mult. Ce paradox – să te frămânÈ›i ÃŽN FRANCEZÃ, să suferi într-o limbă de grămătic, în idiomul cel mai puÈ›in delirant din câte sunt! Suspine geometrice! Bolile ne-au fost date ca să ne aducă aminte că între noi È™i viață contractul poate fi reziliat în orice clipă. Trebuie să scriu un text despre „Tolstoi È™i obsesia morÈ›iiâ€. Numai că eu nu am nevoie de tragedia altora: îmi ajunge a mea cu prisosință. Nutrim față de orice om mai cunoscut, mult mai cunoscut decât noi, un amestec de pizmă È™i de compătimire. Fiindcă È™tim că a obÈ›inut lucrul pe care-l dorim, PIERZÂNDU-SE totodată pe sine prin însăși reuÈ™ita lui. Cu cât eÈ™ti mai cunoscut, cu atât îți păstrezi mai puÈ›in singurătatea, cu atât eÈ™ti mai puÈ›in tu însuÈ›i. Dacă rămâi cât de cât fidel propriei tale fiinÈ›e – ceea ce nu-È›i reuÈ™eÈ™te decât prin izolare È™i anonimat -, capeÈ›i nu orgoliu, ci ceva mai înalt, care-È›i permite să priveÈ™ti cu milă pe oricine s-a expus aprobării oamenilor. Hotărât lucru, americanii ăștia nu vor înÈ›elege niciodată nimic din insolubilul care sălășluieÈ™te în tot ce-i viu È™i din distanÈ›a pe care o luăm față de propria noastră viață. Răspunsul meu sastisit la invitaÈ›ia de a merge în America pe care mi-a făcut-o unul dintre ei: IT IS TOO LATE, l-a făcut pe acesta să tresară: NEVER TOO LATE! Replica lui a fost un reflex. De altminteri, câți oameni înÈ›eleg că totul e întotdeauna PREA TÂRZIU? TOTUL E ÃŽNTOTDEAUNA PREA TÂRZIU, deviză înscrisă pe BLAZONUL meu. Nu preÈ›uiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine. „Who has not found the heaven below Will fail of it above†(E. Dickinson) Cerul este răsplata celor ce l-au aflat încă de pe pământ. Ura pe care o port umanității mă împiedică să judec. E o exasperare neîntreruptă. Nu mai pot suporta proximitatea omului. Suntem mult mai sinceri într-o conversaÈ›ie decât într-o carte. Iată de ce e infinit mai important să frecventezi un scriitor decât să-l citeÈ™ti. Nimeni nu ne iartă că am fost sinceri în ceea ce-l priveÈ™te – mai degrabă: că am îndrăznit să fim sinceri în privinÈ›a lui. A spune cuiva adevărul înseamnă a comite o nedelicateÈ›e, a-È›i aroga o superioritate în raport cu el. „Nimic nu te îndreptățeÈ™te să fii sincer în ce mă priveÈ™te†– „Cu ce drept îmi azvârli adevărul în față?†Nu deÈ›in o TAINà decât scriitorii care au scris puÈ›in sau De privilegiul tainei se bucură doar scriitorii care n-au scris mai nimic. FiinÈ›a nu este elementul meu. Toate nenorocirile mi se trag de aici. Am luat hotărârea să nu mă mai înfurii, să îndur orice ocară È™i să nu mai replic decât injuriilor SUBTILE. Adică niciodată. Trebuie să scriu un articol despre Tolstoi, mai degrabă o prefață, È™i-mi dau seama că mi-e cu neputință aproape (...) A fi obiectiv nu înseamnă să fii imparÈ›ial, ci să-l tratezi pe celălalt ca OBIECT; e ceea ce fac criticii. Eu sunt incapabil de aÈ™a ceva. ÃŽl tratez pe celălalt ca È™i cum acesta ar fi eu însumi. La ce să scrii, atunci, un studiu, sau o prefață? De ce să minÈ›i?... M-am afundat atât de tare în vid că o nimica toată ar fi de-ajuns ca să-l preschimbe în Dumnezeu. O boală, oricât de cumplită, e suportabilă, cu condiÈ›ia să nu-i dai nume. Toate aceste zile în care creierul nu-mi răspunde la apeluri. Omul liber nu-È™i complică existenÈ›a cu nimic, nici măcar cu onoarea. 8 octombrie 1963 – Am petrecut azi două ceasuri în marile magazine. Brusc, alegând în subsolul Luvrului o lingură de lemn, am simÈ›it – revelaÈ›ie frecventă în viaÈ›a mea – că nu aparÈ›in acestei lumi, că locul meu nu este printre oameni. Dante È™i Meister Eckhart – cugetele cele mai adânci È™i mai înflăcărate ale Evului Mediu. După-amiază de-a lungul Viosnei, dincolo de Pontoise. Frunzele moarte care cad în apă: dublu simbol al evanescenÈ›ei.. Iată unul din puÈ›inele lucruri de care sunt sigur: singurul, unicul motiv pe care îl au oamenii de a trăi împreună este acela de a se chinui, de a-È™i provoca suferință unul altuia. Nu voi obosi niciodată să repet această evidență. Insomnie „Când pasărea somnului a vrut să-È™i facă cuib în lumina ochiului meu, a văzut genele È™i i-a fost frică de laț†(Ben al-Hammara, poet arab din Andaluzia, secolul XII-lea). Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situaÈ›ia mea, nefericit È™i trist până la depravare! Nu-i pizmuim decât pe cei pe care îi cunoaÈ™tem bine, pe care-i frecventăm intens È™i al căror succes ar trebui să ne facă plăcere. Iată de ce în orice prietenie e ceva „putredâ€, iar aproapele nu ni-l iubim cu adevărat decât în măsura în care este victimă. Cum încetează să mai fie, îl pândim cu suspiciune È™i cu anxietate. E primejdios să stai mai mult în preajma bătrânilor: văzându-i atât de departe de înÈ›elepciune È™i atât de puÈ›in făcuÈ›i să o atingă, ajungi să te socoÈ›i, în raport cu ei, de o maturitate cu totul ieÈ™ită din comun. Iar avansul, real sau fictiv, pe care îl avem asupra lor ne stârneÈ™te orgoliul È™i chiar aroganÈ›a. Lumea nu trăieÈ™te în mediocritate, ci într-o NEFASTà lipsă de măsură. Iată de ce nimic È™i nimeni pe lume nu se află la locul său, în vreme ce dacă lumea ar fi mediocră, ar exista o potrivire oarecare în situaÈ›ii È™i în destine. Singurul om care A ÃŽNÞELES e acela căruia nu-i pasă, care pune onoarea È™i dezonoarea pe acelaÈ™i plan. ALLES IST EINERLEI (Toate sunt una) – Iată expresia ultimă a înÈ›elepciunii, iar cel care refuză s-o adopte, sau pur È™i simplu se dovedeÈ™te incapabil să adere la ea – ce suferinÈ›e È™i ce nefericiri îl pasc! Ne zbuciumăm zadarnic, moartea își continuă în noi lungile sale meditaÈ›ii, neîncetatu-i solilocviu. Aplauzele prelungite mă duc cu gândul la revoluÈ›ii. Când văd o mulÈ›ime în delir, chiar È™i într-o sală de concerte, întâia mea reacÈ›ie este s-o È™terg pe dată. Am vizitat muzeul Victor Hugo din Place des Vosgues. Nici nu încerc măcar să înÈ›eleg de ce nu mă interesează NIMIC din opera È™i nici din viaÈ›a lui. Celibatarul nu e un egoist, cum se afirmă de obicei, ci un ins căruia nu-i place să chinuie pe nimeni. A te asocia cu cineva, prin căsătorie sau în alt mod, înseamnă să-i poÈ›i pune în cârcă toate neplăcerile pe care le trăieÈ™ti. Orice formă de viață în comun presupune dorinÈ›a de a-È›i descărca proasta dispoziÈ›ie pe celălalt. A scrie despre alÈ›ii înseamnă să mărturiseÈ™ti că n-ai nimic de spus despre tine. Vai de scriitorul sau de gânditorul care face È™coală! Tot ce mai este încă viu în folclor vine dinaintea creÈ™tinismului. – AcelaÈ™i lucru se întâmplă cu tot ce este viu în fiecare dintre noi. ViaÈ›a – este echilibrul ÃŽN BERNÃ. Artistul care meditează prea mult la mijloacele sale o face pe socoteala instinctului său. Am remarcat că toÈ›i cei înzestraÈ›i cu o voce MELODIOASà dau dovadă de-o anumită insuficiență mentală. Fericirea È™i căutarea gloriei sunt incompatibile. Fericirea, cum a spus Aristotel, le aparÈ›ine acelora care-È™i sunt lor înÈ™ile de ajuns. RETRACTÃRI – îmi place acest titlu al Sfântului Augustin, care îmi măguleÈ™te patima de a tăgădui. Am recitit câteva poeme de Emily Dickinson. MiÈ™cat până la lacrimi. Tot ce vine de la ea are darul de a mă răscoli. Mi se pare liniÈ™titor faptul că am depășit cincizeci de ani. Grosul efortului a fost depus, povara cea mai grea a fost purtată. Nu din contactul cu lucrurile, ci din contactul cu fiinÈ›ele ia naÈ™tere dezgustul. Ori de câte ori te afli în faÈ›a unui text prea bine scris, să È™tii că n-ai de-a face cu un înÈ›elept. Mă tem de orice om care vrea să comande altui om. E vorba aici de un instinct profund, pe care-l are toată lumea; să fie superioritate? să fie deficiență? E un instinct pe care cred că nu-l posed. Străin îmi e până È™i gândul de a da un ordin. Nu mai puÈ›in acela de a-l primi. Nici stăpân È™i nici sclav. Pururea, NIMIC. Să telefonezi cuiva È™i apoi, brusc, de teamă să nu-i auzi glasul, să închizi. – AÈ™a arată, pe scurt, relaÈ›iile mele cu ceilalÈ›i. O sihăstrie cu un dram de sociabilitate. La ce bun să te opreÈ™ti asupra unor lucruri spuse până acum de atâtea ori? Spiritul nu poate avansa decât dacă are răbdarea să bată pasul pe loc, adică să ADÂNCEASCÃ. Am terminat de scris o apologie a urii. ÃŽn fond însă, ceea ce înÈ›eleg eu prin ură e un simbol al disperării, este ÃŽNTUNECAREA disperării, stare pur subiectivă ce nu are nimic de-a face cu voinÈ›a de a vătăma, cu încrâncenarea împotriva celuilalt. Am petrecut două ore minunate într-o familie de ruÈ™i. Ce puÈ›in s-au schimbat oamenii ăștia din vremea marilor LOR romane până azi! E minunată inadaptarea lor. De altminteri adaptabilitatea e semnul lipsei de caracter È™i al neantului lăuntric. M-am oprit undeva între poezie È™i proză, fără să pot opta pentru una sau cealaltă; de la poeÈ›i am luat RITMUL, de la prozatori, insistenÈ›a. Cred, de fapt, că în realitate nu eram făcut pentru CUVÂNT. ... „ViaÈ›a†e mai rea decât tot ce ne putem închipui: e un coÈ™mar permanent. Toate făpturile tremură, chiar È™i leii.... Sunt tare prost înzestrat în „lupta pentru viațăâ€. Căci „viaÈ›a†nu mă interesează îndeajuns ca să lupt în numele ei. Nimic important nu se poate înfăptui fără cruzime. A avea „caracter†înseamnă a fi capabil de cruzime. 5 martie CÃDEREA ÃŽN TIMP – e titlul „cărÈ›ii†pe care am terminat-o. De-aÈ™ putea crede în ce fac! Potrivit tradiÈ›iei evreieÈ™ti, Adam a fost creat pe locul unde se afla altarul de la Ierusalim; È™i tot aici È™i-a avut sălaÈ™ul până la moarte, după izgonirea sa din paradis. O religie nu e vie decât înainte de elaborarea dogmelor. Nu credem cu adevărat decât atâta vreme cât nu È™tim exact ce trebuie să credem. E nevoie de un mare curaj ca să înfrunÈ›i primăvara. „La sfârÈ™itul secolului al XII-lea câțiva adepÈ›i ai dualismului moderat din Italia credeau că, după ce i-a dat un chip Evei, diavolul a avut în persoană relaÈ›ii cu ea, Cain fiind fiul lor; din sângele acestuia s-au născut câinii, al căror fidel ataÈ™ament față de oameni este menit a dovedi originea lor omenească.†(C. Smidt, Istoria È™i doctrina sectei Catarilor sau Albigenzilor, Paris 1849, vol II, p. 69) Nimic nu mă încântă mai mult la Caligula decât ordinul dat străjilor sale să facă liniÈ™te în preajma grajdurilor în noaptea care preceda ieÈ™irea calului său în arenă. Discursul lui Othon înainte de a se sinucide. Refuză să se plângă sau să acuze, fiindcă, după el, „a-i acuza pe zei sau pe oameni e un semn că vrei încă să trăieÈ™tiâ€. Fiecare crede că urmăreÈ™te singur adevărul, ceilalÈ›i fiind incapabili să-l caute È™i nemeritând să ajungă la el. Cruciada împotriva albigenzilor. Când citeÈ™ti aceste orori, simÈ›i cu adevărat bucuria de a fi în afara Bisericii. O instituÈ›ie care a fost capabilă de asemenea excese își merită numele de SUPRANATURALÃ. Citesc, citesc. Lectura este evaziunea mea, laÈ™itatea mea cotidiană, justificarea incapacității mele de a lucra, scuza pentru toate, vălul care-mi acoperă eÈ™ecurile È™i neputinÈ›ele. Nici un adjectiv nu se POTRIVEȘTE perfect. Deci orice adjectiv e criticabil, È™i riÈ™ti folosindu-te de el. Adjectivul presupune o judecată de valoare, o INTERPRETARE. Ar trebui folosit cu moderaÈ›ie. Abuzul de adjective e propriu autorilor de proastă calitate. Una din ultimele spuse ale lui Socrate: „Ar trebui să È™tii Criton, că a vorbi în chip impropriu este un rău pe care-l facem sufletelor†În agonie, să te gândeÈ™ti la limbaj – frumoasă treabă. E de neînÈ›eles pentru mine că cineva își poate dori discipoli. Și totuÈ™i, în perioada mea de sminteală, aveam înfrigurarea È™i orgoliul unui profet. De atunci am parcurs cale lungă... Dacă o râmă ar putea trăi senzaÈ›iile mele, ce milă ar cuprinde-o pentru mine! Alexander Blok, în Jurnalul său, sub data de 15 aprilie 1912: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus: mai există aÈ™adar Ocean.†În timpul luptei împotriva pătrunderii luteranismului în Spania, Biblia în limba vulgului era interzisă; Carol Quintul însuÈ™i, ca s-o citească în franceză, a trebuit să se adreseze InchiziÈ›iei pentru a-i cere permisiunea, ce i-a fost acordată nu fără o anume ezitare! Și totuÈ™i, el a fost acela care, în recluziunea de la Yuste, de după abdicare, își îndemna fiul în scrisori să-i extermine pe eretici. E falsă afirmaÈ›ia lui Origen, potrivit căreia fiecare suflet are trupul pe care îl merită. Zadarnic îmi frământ mintea, nu reuÈ™esc să aflu ce caut pe acest pământ. Activitatea care s-ar potrivi cel mai bine cu senzaÈ›iile mele ar fi o cugetare vagă la condiÈ›ia îngerilor. Ori de câte ori sufăr din pricina oamenilor, mă refugiez în dispreÈ›ul de mine însumi. ÃŽi birui astfel È™i le uit loviturile. Dacă aÈ™ vrea să redau tonul celor ce simt, ar trebui să pun un semn de întrebare după fiecare cuvânt. Caracteristic falsului profet e faptul că stârneÈ™te aprobarea unanimă. La fel se întâmplă cu scriitorul, cu omul politic È™i cu oricine ARE PRIZà la oameni. ExpoziÈ›ie suprarealistă. Tot ce e „șocâ€, tot ce e provocare se anulează de la sine după câțiva ani. ÃŽn artă È™i în toate, nu È›ine decât ce a fost făcut în singurătate, FAÞà ÎN FAÞà cu Dumnezeu, fie că eÈ™ti credincios sau nu. Omul e aidoma lui Machbet după ce a săvârÈ™it crima: a da înapoi e pentru el cu mult mai greu È™i mai plictisitor decât să meargă înainte, să se înfunde tot mai mult în ireparabil. Nu accepta să trăiască la remorca lui Dumnezeu. N-am È™tiut niciodată ce să fac cu mine È™i nu-mi vine să cred că am fost în stare să mă fofilez vreme de atâția ani. Citesc într-o biografie a lui Alexandr Blok această remarcă naivă È™i profundă despre procesul decăderii: „Dispare râsul, apoi dispare È™i surâsulâ€. Nimic nu paralizează mai tare efortul creator al spiritului ca aprofundarea istoriei ideilor. Istoria filozofiei este negarea filozofiei. (Cu afirmaÈ›ia asta mi-am început diploma de licență în filozofie, la BucureÈ™ti, în 1931, spre stupefacÈ›ia bătrânului profesor care mi-a cerut „explicaÈ›iiâ€). „Isus a zis: „Profetul nu e primit în oraÈ™ul său, iar doctorul nu-i lecuieÈ™te pe cei care-l cunosc.â€â€ (Evanghelia după Toma, 36) Sufletele care contează sunt cele ce cultivă o exigență absolută (sau: care au exigenÈ›a absolutului). Toate celelalte sunt pleavă omenească sau ciurucuri. Sunt prea mulÈ›i oameni, prea multe chipuri – nu mai putem rămâne față în față cu Dumnezeu! ToÈ›i scriitorii romani erau veniÈ›i din provincii. Doar Iuliu Cezar È™i LucreÈ›iu erau născuÈ›i la Roma. Copiii care nu roÈ™esc din cauza propriilor părinÈ›i sunt irevocabil condamnaÈ›i la mediocritate. Nimic nu-i mai sterilizant decât să-È›i admiri „genitoriiâ€. Orice om care se înfierbântă È™i ridică glasul trădează o lipsă de încredere în sine. Dejunurile în oraÈ™. Aici înÈ›elegi, auzindu-i pe oameni perorând, cum poate degenera oboseala în ură. După câtăva vreme, aproape toÈ›i aceia care mi-au găsit oarecari merite au sfârÈ™it prin a-mi întoarce spatele. Mi-am pierdut toÈ›i „admiratoriiâ€, dac-am avut vreodată unul. INSPIR DEZAMÃGIRE. Psihanaliza va fi într-o bună zi total discreditată, nu-i nici o îndoială; ceea ce nu înseamnă că nu-mi va fi distrus ultimele urme de naivitate. După ea, nu vom mai putea fi niciodată INOCENÞI. Pozitivă nu e în mine decât nevoia de singurătate. Tot restul e minciună È™i trădare, infidelitate față de mine însumi. Nu scriu decât spre a mă elibera de crizele mele de depresie. – Nu-i un lucru vesel pentru cititor. Dar nu scriu pentru a fi citit. Orice coÈ™mar e un vis ale cărui contururi sunt prea precise, prea distincte, în care totul are relief. Vorba lui Rusbrock despre soarta damnaÈ›ilor: „Vor muri pururi, fără să sfârÈ™ească vreodată a muri.†PoeÈ›ii slabi citesc aproape numai pe confraÈ›ii lor, aÈ™a cum filozofii slabi citesc alÈ›i filozofi. – Unui poet îi foloseÈ™te mai mult să citească o carte de botanică sau de istorie decât o culegere de versuri. ÃŽn genere, e primejdios să urmăreÈ™ti creaÈ›ia unui rival. „Scrierile†mele au avut oarecare succes doar în rândul femeilor, al câtorva, foarte puÈ›ine. ExplicaÈ›ia o aflu în vorba atât de potrivită a lui Hipocrat: „Femeia înseamnă boalăâ€. Un om sănătos nu se poate interesa de ce fac eu. Nu pot suporta gândul că există oameni – cât de puÈ›ini ar fi – care contează pe mine. Nu am nimic de dat nimănui. O, ce jalnice sunt toate astea! Cu cât trec anii, cu atât îmi dau seama că oamenii nu fac decât să se mintă pe ei înÈ™iÈ™i, să se tragă pe sfoară – din teamă de adevăr. Lucru întru totul adevărat pentru „literatori È™i artiÈ™tiâ€. Capacitatea mea de a suferi e atât de mare încât mă doare È™i căderea propriilor mei duÈ™mani. ÃŽn mijlocul amărăciunilor, nu uita gândul morÈ›ii, cel mai mângâietor È™i cel mai stenic dintre toate. Petre ÞuÈ›ea. Singurul geniu adevărat pe care l-am întâlnit vreodată. Nenumărate vorbe de duh dispărute pentru totdeauna, cum să dai o idee despre verva È™i despre nebunia lui? Odată, când i-am spus „EÈ™ti un amestec de Don Quijote È™i de Dumnezeuâ€, pe moment a fost foarte flatat; a doua zi însă, dimineaÈ›a devreme de tot, a venit să mă vadă, È™i primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Povestea aia cu Don Quijote nu-mi placeâ€. 15 noiembrie 1964 – Am visat astă-noapte că X., duÈ™manul meu cel mai înverÈ™unat, mă săruta pe gură. Am fost atât de dezgustat că mi-a fost cu neputință să adorm la loc. Seneca împotriva criticii: „E o boală grecească să cercetezi câți vâslaÈ™i erau pe corabia lui Ulise; dacă Iliada e anterioară Odiseei È™i dacă ambele au acelaÈ™i autorâ€. Cititorul adevărat e cel care nu scrie. Doar el este în stare să citească o carte în CHIP NAIV – singurul mod de a SIMÞI o operă. Tacit – scriitorul pe care-l admir cel mai mult: nu mă mai satur citindu-l. Formulările lui mă încântă: nutresc, stimulează tot ce-i amărăciune în mine. Nu există otravă care să mă desfete mai tare. Tacit: „Este cu mult mai uÈ™or a răzbuna o vătămare decât a răsplăti o binefacere, căci recunoÈ™tinÈ›a e socotită a fi spre povară, iar răzbunarea spre câștig.†„Căci setea de glorie este ultimul lucru de care se leapădă chiar È™i cei mai înÈ›elepÈ›i†(Etiam sapientibus cupido gloriae novissima exuitur) (Istorii, IV, 6) Nimeni nu e modest, fiindcă nu poÈ›i să fii modest. Imposibilitatea e fizică, deci fără leac. Nefericirea de a avea cheful dar nu È™i capacitatea să lucrezi. 25 decembrie 1964 – Aseară, aflându-mă din întâmplare, la miezul nopÈ›ii, pe lângă biserica Saint-Séverin, am intrat odată cu mulÈ›imea. ÃŽn clipa în care preoÈ›ii au pornit să facă înconjurul bisericii, precedaÈ›i de un diacon (?) care cădelniÈ›a, era cât pe ce să izbucnesc în râs. Căci citisem ÃŽN ACEEAȘI ZI că, sub primii împăraÈ›i creÈ™tini, arderea de tămâie însemna ofrandă adusă vechilor zei, iar cel care-o făcea risca pedeapsa capitală în caz că era prins. Astfel, se mergea pe nepusă masă în casele păgânilor, È™i vai de cel la care se simÈ›ea mirosul de tămâie. ÃŽmi plac senzualii care au oroare de carnalitate (Eclesiastul, Baudelaire, Tolstoi) De cum te manifeÈ™ti într-un fel sau altul, îți faci duÈ™mani. Dacă vrei să-È›i faci prieteni sau să-i păstrezi pe care-i ai, abÈ›inerea e obligatorie. Noapte înspăimântătoare; vântul îmi trecea prin oase È™i gândurile mă excludeau din viitor. Extraordinară vorba spusă de Verhovenski lui Stavroghin: „Te-am inventat privindu-te.†Sunt METAFIZICEȘTE evreu. Să ne ferim de gânditorii al căror spirit nu funcÈ›ionează decât pe bază de citate. Să ne alungăm din memorie toate textele. Paris – cimitir în care mormintele au mai multe etaje. Oricât de lecuiÈ›i de iluzii am fi, vom apărea într-o bună zi neapărat naivi, căci viitorul va depăși cu mult cele mai sumbre din viziunile noastre. „M-am lansat în viață având în cală, de la început, o gaură pe unde pătrundea apa.†(Kirkegaard) Osânda cea mai grea ar fi pentru mine aceea de a trăi sub un cer pururi senin: norii sunt singurul meu izvor de poezie. Þara la care visez: Mongolia Exterioară – unde se află mai mulÈ›i cai decât oameni (È™i unde copiii învață să călărească înainte de a învăța să meargă) De când mă È™tiu, teamă bolnăvicioasă de oameni. ÃŽi È™tiu acum motivul: anume că, încă de pe când eram copil, ceea ce făceau ei nu mă interesa. AcelaÈ™i lucru astăzi. Nu găsesc nici o realitate în fapta lor È™i mă socotesc absolut incapabil să colaborez la tot ce săvârÈ™esc. Mă simt exclus din actele lor, nu sunt bun de nimic. ÃŽn lumea asta de avortoni È™i È›oape, trebuie totuÈ™i să fii DEMN. Zeii din Olimp, când coborau pe pământ, luau cel mai adesea înfățiÈ™area unui animal. Asta spune multe despre preÈ›uirea ce-o aveau pentru oameni. „Nu judeca pe nimeni înainte să te pui în locul lui.†Proverbul ăsta vechi (de unde vine oare?) face cu neputință orice judecată, căci nu JUDECÃM pe cineva decât fiindcă, tocmai, nu ne putem pune în locul lui. A înÈ›elege nu înseamnă doar să ierÈ›i, ci È™i să te abÈ›ii, să renunÈ›i la ideea însăși de verdict. Toată lumea e condamnată È™i totuÈ™i toată lumea merge înainte. ÃŽn acest paradox stă întreaga frumuseÈ›e, întreaga justificare a lumii. Dacă aÈ™ fi poet, aÈ™ fi ca Dylan Thomas care, când cineva se apuca să-i explice poemele în faÈ›a lui, se arunca la pământ, prins de convulsii reale sau jucate... „Când mi se întâmplă să arunc o privire în ZARATHUSTRA al meu, mă plimb o jumătate de oră prin odaie, incapabil să-mi stăpânesc un insuportabil acces de plâns.†(Nietzche, ECCE HOMO) AÈ™tept o vizită. AÈ™ da orice ca să nu aibă loc. Ce puÈ›ine sunt fiinÈ›ele pe care le pot aÈ™tepta fără gânduri ascunse È™i fără groază. Orice om care posedă sau este dominat de o doctrină e condamnat să trăiască în fals È™i să producă fals. A fi adevărat È™i a face ceva adevărat e un lucru ce nu se întâlneÈ™te aproape niciodată. Și asta fiindcă omul a fost pervertit pe veci de IDEE, de simulacre adică. Nu-i exclamaÈ›ie mai patetică decât aceea a ultimului poet păgân, Rutilius Namatianus: „De-ar fi dat zeii ca Iudeea să nu fi fost cucerită nicicând!†De contat contează numai cartea împlântată ca un cuÈ›it în inima cititorului. 28 februarie 1965. Duminică – Vizită la Muzeul de È™tiinÈ›e naturale. ÃŽn faÈ›a imaginilor cu dinozauri, o mamă îi spune fiului său: „Cum or fi făcut fotografiile astea?†Toate cusururile mele – È™i poate toate meritele – provin din neputinÈ›a mea de a scrie „purtat de condeiâ€. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy