Singurătatea bătrânilor, binemeritata singurătate, e începutul blând al unei morți.
Ca o pasăre gata de zbor, inerția își deschide către ei coastele primitoare și le ascultă inima.
Echilibrul între o mamă și fiul ei, după 70 de ani de lumină transformată în întuneric, nu mai stă decât în fericirea din trup, secând cu fiecare fir de țarână în care nu se mai recunoaște.
Imaginea răsturnată a Cântării Cântărilor, brațele amputate ale unei istorii acum pline de cicatrice și riduri, maternitatea, devenită o sursă de zgomot, impersonal și nerevelator, se adună strident în urechile tuturor.
O durere acută întreține în memorie spaima de moarte și te întrebi a cui memorie, nu a cui moarte și întreaga realitate devine abur, fantomă într-un trecut hrănit cu propria carne.
Nu e greu să citești pe chipul bătrânilor ratarea.
Se fac ghem împrejurul ei și cu o privire umedă, inocentă și grotească, vor să devină reali, să scape de conștiința vegetativă a iminentei părăsiri, vor să își spună că acum lucrurile sunt frumoase și numai pentru ei vii, că moartea nu e decât o boală, o falsificare, un accident, un experiment eșuat al Creatorului.
Un bătrân adulmecat de ratare, va avea mereu o experiență mai adevărată și mai senzațională decât a ta. Durerile lui sunt povești de succes, numai infernul tău colonizează totul.
Uzați în toate felurile, consumate instrumente de precizie, suferind acum mutații inexplicabile, ajung în marele tonomat al sorții, să fie o fisă. Hitul Morții, Golgota uitării.
Consolați am aștepta, poate, cântecul de lebădă, dar acesta ne fură, în loc să ne vindece.