La fiecare căscat al lui Dumnezeu înfloresc spânzurători în craterul fecund al veșniciei. Paznicul lucrurilor care te dezgustă le culege, transpirând abundent de emoții, îl deranjează doar clefăitul inocent al porcilor... Fac cerc în jurul său, mânați de gândul la resturile de la ospățul celor obidiți de moarte și miluiți de zile, goniți de gărzile templului condamnat. Vraciul le-a prescris să dea târcoale insurgenței care urmează să fete, dar ei năucesc cu grohăit pueril și absurd optimismul vulgar, periculos al discipolilor.

Sfârcurile crude ale dimineții mustesc de lapte între colții puilor care s-au săturat de atâta alb și storc fără milă țâțele genunei, până la sânge. Când vor crește mari cei doi poli își vor sacrifica făcătoarea pătrunși adânc, până la măruntaie, de replicile Tatălui pe care nu l-au cunoscut. Apoi se vor devora sub privirile celui care iartă blasfemia și omuciderea, trădarea și profanarea cuiburilor iluzorii ale pesimismului, prostituția de cult și scleroza, batjocorirea farsei apocaliptice și absențele nemotivate de la orele de luare aminte, care iartă totul, dar nu și setea de adevăr. Cine poftește această licoare să moară de sete! Un singur ”dar” tulbură digestia mofturilor improprii unor viitori mercenari plătiți cu rigiditatea și apatia muritorilor de rând.

Adevărul este că i se face și lui somn, se plictisește. Îl plictisesc progeniturile. Jocul de-a războiul s-a încheiat atât de repede de parcă nici n-a fost, căci războaiele nu țin mult, adevăratele războaie. A fost doar o tentativă, unica plauzibilă, de a-(și) omorî urâtul, ca până la urmă să moară de urât. Așa îi place să creadă. La vârsta lui își permite să creadă ce-i place și va continua să o facă. Agasat de nevroza ambiguă a criticilor, întoarce spatele, lăsându-i să se pârlească la lumina impulsurilor creatoare, răzbunându-se pe ideile indestructibile care au îndrăznit să-l pupe în fund.

Dacă ar ști bietele sale păpuși că până și cârpele din care sunt întruchipate nu sunt altceva decât bandaje sterilizate în agonia revelațiilor biblice ce i-au camuflat rana, n-ar mai condamna cu sânge rece asasinii. Ah, crima! Târfa pe care n-a convertit-o, unica sa aventură în care n-a fost totul, în care a fost El însuși, aproape totul, ceea ce pretinde că este. Pe cine n-ar plictisi un dumnezeu obosit? Cine (ce) n-ar ignora un dumnezeu obosit și bătrân. Ignoranța! Noblețea și puritatea ei l-au scos din sărite, iar rezultatele elanului don quijotic cu care s-a aruncat s-o cucerească n-au întârziat să apară. În plină zi.