“ ... Îmi simțeam pulsul.
Pământul rece și mirosul de iarbă verde îmi făceau corpul, și așa biciuit de durere, să tresară și să tremure la orice adiere de vânt. Chiar și la cea mai mică undă. Priveam în gol spre cerul senin, pustiit parcă de strigătele prea stridente ale bătrânei și plânsul înăbușit. Îmi vinea să mă ridic și să-i spun să înceteze, să pot să-mi dau duhul, să rămân singur... doar eu și vocea lină ce-mi cânta Ave Maria în latină. Închid ochii cu speranța să o văd, să o ating și să o simt alături de mine... să-i simt răsuflarea caldă lângă corpul meu rece, să-mi picure un strop de viață pe fața mea scrijelită de cuie și șuruburi. Mă întrebam în sinea mea leșinată, dacă o să mă mai trezesc, dacă o să mai fiu în stare să-i spun bătrânei că totul s-a terminat. Dar acum totul era prea târziu, era prea aproape de mine să vorbesc, atât de aproape încât nici nu îndrazneam să respir, să clipesc, doar să trăiesc în cântecul ei suav, în cântecul ei ce vibra în toate cusăturile acelei rochii albe, în toată dantela fină ce se unduia pe genunchii ei mici. Toate pădurile Amazonului, toți brazii de Crăciun, toate ferigile junglei ecuatoriale cu tot cu sălbăticie, dar absolut toate trosneau frenetic în ochii ei. Anemic, ridic o mână să o cuprind, să o încătușez de buzele mele uscate și aspre. Dorința, suferința... și alte mii de sentimente se scurgeau în ritmul melodiei, se scurgeau precum se scurgea viața din corpul meu prăpădit țintuit de portativul ei. Ascultam, mă miram, uitam să respir în clipele ei, în sângele ei fierbinte, cu miros de fier rece și dantelă. Apoi m-am trezit lângă mormanul de fiare ruginite și împroșcate cu sânge, lângă airbag-ul naufragiat la degetul meu mic iar țipetele ce nu le auzisem de prima dată, zburdau gălăgios în timpanele sparte… ”