Mi-am cascat gura s-anfulec golul ce mă cuprinde...mi-am crispat genele... mi-am incleștat pumnii...și am urlat in gand...inconjurată de munti și paduri...am eliberat stigatul mut al durerii...trup unduit de spasme și plete innodate în lacrimi...mă înalț în incleștare și deodată mă prăbușesc in neputință...zac sfîșiată de sangele putred al tacerii...suflet epileptic...ce mi-ai facut iarăși??Mimez o nebunie atît de senila in care îmi frîng buzele cu mangîierea ce nu am știut să te invăt să mi-o dai...priviri sterile ce pipaie urmele existentei tale...parul meu livezi de crini...in care innoptai candva...sunt puiul de căprioara ranit de leoaica din mine...sunt păcătoasa ce a smuls aripile ingerului păzitor prin hipnoza căderilor sale...te-am lepădat Doamne...nu te scîrbi...acum sunt doar EU lipsit de harul tau...vei mai indrăzni să privești acum spre mine cel intinat in desfrîul unei vieți moarte...
Oare daca aș opri un strain să mă țina la piept pentru o secunda,să mă descompun in fante de nadejde și gandul mi-ar zbura la tine,crezi ca m-aș putea amăgi indeajuns incît să-mi pierd un zambet in coltul gurii?...dar cum să mulțumesc pentru acea secundă…căci ție ți-am dat toate...și acum le voi inapoi...măcar crezul că voi intalni acel strain...mi-e martor gandul și naivitatea cît de mult vreau să mă topesc cu ultimile-mi puteri in brațele lui căci am fost a ta și nu am simtit...acum nu mai sunt și simt...răd convulsiv...ce prostie…oare cum să –mi permit eternitatea acelei secunde...nu mi-aș mai recunoaste viata din priviri și nu mi-aș mai putea mîzgaîli cu degetul imaginea in oglinda…cu ce remedii aș obloji rănile unei fericiri ce ma părăsește...o,Doamne au inflorit salcămii odata cu temerile mele și mă injecteaza cu ambrozia lor ca visele mele odinioară...se nasc și mor iar eu am murit odata cu nașterea primelor iluzii de fericire...le-am plămădit fara sa știu ca dîndu-le viață voi muri incercînd să le fac să trăiască...
Doamne, cîtă suferința ai sădit in mine…oare nu ți-e teama ca mă pierzi?Mă doare fiecare răsuflare,fiecare amintire și fiecare moment ce n-a venit incă...uneori am impresia că fericirea nu e decît o suferință in stare de repaus...că sunt doar durere cu mici paranteze de bucurie...
Mi-am impotmolit gandurile din priviri intr-un punct atîrnat pe perete in care se intretaie atîtea orizonturi,adulmec drogul hipnozei cu fiecare geană ce-mi mucegăiește in așteptarea descifrării proniei divine
undeva a șchiopatat un taler...a cangrenat o balanță...acolo s-a amputat echilibrul...atunci s-a clonat haotic valea plangerii iar ADN-ul existentei e exponatul unui muzeu epidimiologic ce atesta opiumul edenului...sunt amanta haosului și a deznădejdii...și dincolo de toate...un păienjeniș de lumină.