Ne mângâie vântul și iarba înaltă
Și trupul ne absoarbe roua din flori,
Ne mângâie vântul pe fața curată
Și trupul răspunde cuprins de fiori.

Și simțim până-n suflet căldura divină
A astrului zilei ce dăinuie blând
Asupra lumii ce nu-și găsește odihnă,
Aleargă bezmetică tot căutând.

Și-ntrebăm c-un surâs pal pe buze:
„Ce caută ea privind înapoi?
Când totul există ca verdele-n frunze
Iar fericirea e prezentă în noi.”

Când tu ai în tine cuvântul, zidirea,
Dăruite ție de Cel răstignit,
Trebuie să simți că a ta e menirea
De-a rămâne-n credință drept, neclintit.

Privește în tine și vezi ce-ți lipsește,
Iubire găsești și în frunzele verzi
Și nu dori răul ce greu ispitește
Și ia de la viață tot ceea ce crezi

Că nu-i o povară prea grea pentru tine,
Că nu îl superi pe aproapele tău
Și totuși să simți bucuria cum vine
Să alunge din tine tot ce e rău.

Și-n timpul odihnei din iarba înaltă,
Doar trupul s-absoarbă roua din flori,
Păstrează-ți mereu conștiința curată
Și nu vei simți nicicând reci fiori!