Cu cat au evoluat, oamenii au invatat mai bine sa se ascunda. Si-au facut case si s-au ascuns in ele. Si-au facut haine si s-au ascuns in ele. Au inventat cuvintele, la inceput vrand sa dezvaluie, ca mai apoi sa se ascunda mai subtil in ele. Au inventat reguli si conventii sociale, pentru a se putea ascunde de aceasta data mai adanc. Pana si in propria umbra te poti ascunde. Totul e sa stii sa folosesti lumina si sa-ti ghidezi trupul in asa fel incat sa obtii ce umbra vrei. Poti sa lasi umbra ta sa fie mai lunga, mai scurta, mai lata sau mai subtire. Poti face ca umbra ta sa fie cu capul mare, nasul lung, maini imense sau cu picioare scurte; poti sa-ti faci un piept bombat pe umbra... Cum vrei... Ceea ce este ciudat e ca, oricum te-ai intoarce, indiferent de miscarea pe care o faci, umbra ta e intotdeauna in proiectie oblica. De fiecare data face unghi cu tine, ascutit sau obtuz, depinde de ce parte a corpului tau o iei de referinta...
Nu m-a interesat niciodata sa masor unghiul. Eu cautam de fapt umbra aceea verticala, care face unghiul zero si se confunda cu propriul trup....Din vreme in vreme, atunci cand stau in intuneric, ma intreb daca si aici sunt umbre. Sunt..., dar nu ale noastre. Sunt, pentru ca le simt. Umbre straine, ce vin din trecutul altcuiva. Umbre pentru care lumina nu are nici o valoare, nu le poate schimba. Si este trist ca o astfel de umbra cade la fel de vertical peste tine, ca aceea pe care o caut... Si te striveste, te copleseste cu greutatea ei. Iti tine mintea intr-un cleste din care parca nu ai scapare, te apasa atat de tare, incat iti striveste pieptul, iti sfarama inima. Iti fugareste visele si sperantele, alunga totul din tine, te goleste si se insinueaza ea in tine, viclean la inceput, apoi atat de acut si dureros ca-ti amorteste tot trupul si nu mai simti nimic. Nu mai simti decat umbra aceea in tine. Nimic altceva...