Uitasem cum e să iubești, dacă, eventual, înțelesesem vreodată ce înseamnă iubirea. Puneam pe seama unei hibernări a sufletului această stare de impotență afectivă. Mă gândeam că și inima are nevoie de o vacanță, că nu poți trăi mereu cu aceeași intensitate, că totul s-ar epuiza de atâta combustie, trupul topindu-se precum ceara. Și pe acest fundal îmbâcsit de plictiselă ai apărut tu cu exuberanța și inocența ta fără limite. Ai izbucnit de undeva dintre momentele vieții, bufon al sufletelor amorțite. M-ai pus să fotografiez o tufă imensă de trandafiri, ai insistat zgomotos s-o fac și mi-ai șoptit că mi-i dăruiești pe toți. M-ai convins că sunt din partea ta și nu vin din partea generoasei naturi, ca și când i-ai fi pictat în aer. „Noroc cu aparatul de fotografiat” am spus eu ironic. „Noroc că te iubesc” ai spus tu, rupându-mi un trandafir. Îmi cumpărasei flori, dar nu valorau cât imaginea aceea digitală. Când ai început să-mi oferi clipe mi-am dat seama că între noi se construiește o punte. Am alergat de mână prin pădure și mi-ai arătat un luminiș unde soarele pătrundea timid făcând să sclipească apa unui izvor ascuns printre ierburi. Mi l-ai prezentat ca pe o minune și ai reușit să mă convingi că e un miracol. Ai reușit să mă convingi că lucrurile neînsemnate sunt fantastice, ai reușit să mă faci să visez atunci când mâna ta o strângea pe a mea. Muzica ascultată cu tine, cerul privit cu tine, muzee sau cafenele sunt altfel. Prezența ta face să vibreze fiecare coardă a ființei mele, dar nu mă concentrez deloc asupra noastră pentru că sunt furată de lumea care ne-a născut unul pentru altul. Unul pentru celalalt acum. Nu mâine, nu la anul... Prin tine reușesc să intuiesc momentele, să adulmec orizontul. Tu, și iarăși tu, îmi deschizi harta străzilor, zilelor și nopților, a trecutului, și-mi dăruiești ceea ce nici nu credeam că există. Și poate că nici nu există. Sunt de ajuns ochii tăi cafenii și zâmbetul tău cald pentru ca iluziile să se trezească la viață. Este suficient să mă cuprinzi după umeri pentru ca să încep sa mă întreb dacă, după ce am fost fericiți odată și nu mai suntem, mai putem supraviețui. În timp ce îmi piepteni părul și-mi povestești întâmplări hazoase, nu îmi doresc decât să înghețăm așa, ca un grup statuar, să fim luați pe sus și depuși în muzeul anotimpurilor, unde din când în când să fim șterși de praf.