Toata viata am trait cu speranta..desi grecii au scos-o ultima din Cutia Pandorei considerand-o cea mai mare dintre rele.Oamenilor n-ar trebui sa li se vorbeasca despre speranta daca vor sa fie salvati..Le da senzatia de Paradis.
Si totusi asta este cea mai mare pasiune a mea.. Daca i-as spune "incredere in ceea ce este frumos" ar suna retoric si pe undeva neadevarat.
N-am fost niciodata o optimista prea robusta, ba chiar pot afirma ca am fost vulnerabila.. Calcaiului lui Ahile s-a extins la mine pe trei sferturi din trup.. Si poate vulnerabilitatea este cea care m-a determinat sa alerg dupa speranta si sa o sacrlizez..
Aveam in fata vietii atitudinea unui mistic... Ma emotiona lumina si incercam sa-mi explic ca nu e chiar o vorba goala religia simturilor.. Imi placea chiar sa visez ca e posibila un fel de atitudine vegetala in fata lumii.. Visam sa ajung sa fiu o planta indreptata catre soare, sa ma comport asemeni florilor care atinse de lumina diafana a soarelui uita total de frig.
Oamenii percep altfel speranta.. Greseala lor este ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei..Li s-a parut ca daca intr-adevar exista speranta, ea trebuie sa fie inaccesibila sau foarte greu de atins..Dincolo de orizontul lor..oricata imaginatie ar avea.. e pustiu.. E ca si cum ai locui intr-o sala de asteptare si totusi nu astepti nici un tren, nu doresti sa pleci nicaieri...