Era prin iulie sau august cînd Magda-Lena tocmai se pregătea să tragă jaluzelele. Aproape toată vara își ascuțise oasele pe lemnul patului. De afară se auzeau din ce în ce mai îndepărtat vocile orașului. Se întorcea cu fața spre peretele cu varul scorojit și o moleșeală subțire îi ungea gîndurile adormind-o într-un tîrziu. Cînd se trezea, își număra cărțile din bibliotecă, se tot întreba de ce oare nu îi ieșea niciodată același număr.
Duminicile erau cele mai lungi, le aștepta de sîmbătă seara cu resemnare și două căni cu ceai, fără zahăr, puse pe noptieră.
Renunțase demult la întrebări, toată existența ei de acum era un prelung și inutil răspuns, își zicea ea uitînd iar să ducă gunoiul, nu de altceva dar îi era groază de privirile circumspecte, voindu-se prietenoase, ale Domnului Grefier, vecinul ei. Omul ăsta, probabil și din cauza meseriei, își nota în fiecare zi, cu precizie și minuțiozitate, data, ora și locul exact unde o întîlnea: "azi am întîlnit-o pe M. în fața ușii ei la ora 21:47" sau "azi am văzut-o pe M. la ora 13:27 trăgînd de la fereastră cu praștia în porumbei" sau "azi, la ora 19:06, M. cobora scările cu un gramofon în brațe". Domnul Grefier își nota cu un pix roșu(ca să iasă mai bine în evidență, spunea el)în carnețelul lui toate acestea gîndindu-se că nu se știe, nu se știe, cînd îl va întreba cineva despre M. și zilele ei.

Magda-Lena își cumpărase de curînd o rochie portocalie, se încălța cu pantofii ei cei aurii și vechi, se uita enervată în oglindă la chipul ei ce parcă nu mai voia să îmbătrînească. Cearcănele, ridurile și resemnarea se lăsau încă așteptate.

Jaluzelele rămîneau în așteptare, în fiecare zi se pregătea să le tragă peste geamul murdar al mansardei, după fiecare zi venea însă iarăși seara și atunci Magda-Lena era fericită.