Încă unul din pașii spre infern. Cad. Tu nu-ți dai seama, dar eu cad. Nu mai cred în miracole. Cred în povestea care este scrisă dinainte și eu mă chinui s-o schimb, fără rost (normal), pentru că m-am săturat să aștept să înceapă un film neregizat. Da, o cădere – mă întreb când am urcat atât, cum de încă mai cobor! Lovitura nu poate să fie prea tare, nu am căzut de la mare înălțime. Dar... de ce nu am ajuns încă jos? De ce nu mă iubești? De ce pun întrebări tâmpite?
Stau și clipele îmi par fără timp.În esență nu au sens, dar pentru mine au; ce să fac eu cu o viață? o împiedic să moară. Poate dacă n-aș avea 16 ani și o mulțime de riduri pe față mi-aș imagina viața peste 10 ani mai puțin groaznică. Spune-mi și mie: cine s-a uitat vreodată la mine cu sufletul? Cine a împărțit cu mine cireșele din pom? Cine mi-a dat o viața ca să-mi bat joc de ea? Mă mai chinui mult până ajung infernul? Deja e noapte, nu cred că mai suport încă o singurătate.
Mersi muscă, măcar tu bâzâi la ora asta târzie...