Tinichigiului Stoimir P. despre litii
(Scrisoarea a 140-a)

Litiile se fac și în biserici. Tu însă întrebi de litiile făcute pe străzi și în țarini, ce rost au ele.
Ele sunt rugăciune a tot poporul, rugăciune făcută în loc deschis, sub soare și sub bolta cerului, în altarul universului pe care l-a zidit Ziditorul Însuși cu puterea și măiestria Sa. Un fel de litie au făcut în felul lor și vechii evrei când au cucerit cetatea Ierihonului. Acea litie a fost rânduită de Iisus din Navi la porunca lui Dumnezeu. În mijlocul poporului a fost purtat chivotul legământului, iar înaintea chivotului mergeau preoții sunând din trâmbițe. Șapte zile a înconjurat poporul astfel Ierihonul rugându-se în tăcere solemnă. În cea de-a 7-a zi, zidurile Ierihonului s-au prăbușit și cetatea a fost luată. (Iisus din Navi 6)
Noi, creștinii, în locul chivotului legământului purtăm crucea, icoanele și prapurii, în loc de trâmbițe sună clopotele și se cântă cântări duhovnicești. Poporul nostru numește de obicei litia krstonosi(purtare de cruce)iar împreună cu cântările duhovnicești cântă și una despre
cruce : Crucea o purtăm, Domnului ne rugăm,
Doamne miluiește,
Doamne miluiește !
Dintre aceste semne care sunt purtate în timpul litiei, semnul crucii este pe primul loc- fiindcă acestui semn încă de pe Golgota lui Hristos i s-a dat puterea și tăria de a goni puterile necurate, de a însănătoși, de a întări și de a sfinți pe oameni și pe animale și locuințele și atelierele și ogoarele omenești. Poporul lui Dumnezeu știe asta și ca atare numește litia krstonosi.
Þie ți-a venit de undeva gândul rău că prin litii sfințenia este profanată și expusă ridicolului. În litii, sfințenia nu numai că nu este profanată, ci tocmai că este sfințit ceea ce era profanat prin păcatul omenesc. Litia este o incursiune militară duhovnicească împotriva puterilor rele drăcești, iar poporul este la litie ca o armată a lui Hristos. Și ce dacă sunt unii care își bat joc de litii? Omul gol de Duhul lui Dumnezeu își bate joc deopotrivă și de biserică și de cei care sunt în biserică și de credință și de rugăciune îndeobște– dar ce însemnătate are acest fapt? Oare îi poate speria pe purtătorii de cruce care luptă împotriva puterilor nevăzute, care sunt mai cumplite decât sărmanii batjocoritori?
Și, la urma urmelor, cei care își bat joc de lucrurile sfinte își bat joc de propria lor fericire. Multe experiențe vin să ne dovedească asta.
Într-unul din satele noastre mergea litia peste țarini. Un om, care fusese puțin la muncă în America, stătea în fața casei și îi batjocorea pe purtătorii de cruce. La scurtă vreme după asta s-a abătut o ploaie puternică asupra satului cu pricina. Satul nu a suferit nici o pagubă, însă peste ogorul de grâu al acelui om furtuna a adus atâta nisip că nu se mai vedeau nici pământul, nici grâul.
Rugăciunile făcute de tot poporul nu rămân niciodată fără urmări bune, mai ales când sunt împreunate cu pocăința și încredințarea în voia lui Dumnezeu. Poporul a simțit folosul litiilor de aceea și iubește litiile. Dacă litiile n-ar fi făcut de atâtea ori să plouă în vreme de secetă și nu ar fi tocit coasa morții în vreme de molimă și nu ar fi readus pacea în vreme de nepace, oare poporul ar fi iubit atâta litiile și ar fi purtat cu atâta râvnă crucile prin sate și prin orașe?
Turcii n-au litii. S-a întâmplat însă pe vremea turcilor într-un sat din Macedonia un lucru pe care încă și-l amintesc și-l povestesc martorii care sunt în viață. Era o secetă cumplită. Turcii i-au rugat pe creștini să facă litie și vlădica împreună cu clerul și cu poporul a mers cu crucile să facă litie la izvoarele din afara orașului. Mergeau împreună două procesiuni: una a creștinilor, cealaltă a musulmanilor. Nici n-au terminat de citit rugăciunile că cerul s-a întunecat și a început o ploaie atât de năvalnică încât purtătorii de cruce s-au întors acasă în goană.
Pace ție și binecuvântare de la Dumnezeu.