Dragă prietene Sergiu, la mine în casa e „gol“ de vreo șaptesprezece ani, cu excepția zilelor când musafiri de tot felul, generoși, vin să-mi calce pragul. Dacă ar fi numai să vină să admire numitul obiect, nu ar fi o nenorocire, dar nu, ei pășesc peste el și intră în hol. De acolo până în sufragerie nu mai e decât un pas. Mă zgâiesc la ei și implor toate zeitățile să nu îl facă. Aproape că aud năruindu-se planurile mele de a citi ceva interesant, de a umbla pe site-uri literare, de a dormi… Îi văd înaintând și îi aud zicând: „Am venit să îți țin de urât!“ (Îmi vine să zic: „Dar eu nu vreau nici de urât, nici de frumos!“). Și mă privesc lung, să nu cumva să piardă momentul când entuziasmul înflorește pe chipul meu îngeresc. Dacă nu aș fi fost profesoară, mă făceam actriță... „Actriță“ am zis, nu „artrită“! Adun din toate ungherele plictisitului meu trup o iluminare (absolut necesară, dacă vreau să fiu convingătoare) și o arunc spre interlocutor, căruia i se umezesc ochii de drag de el pentru binele pe care mi-l face. Undeva, în cerebel se declanșează un strigăt: „Du-te acasă!“ Cerebelul meu nu este „en ligne“ cu cel al musafirului, așa că acesta se așează comod, zâmbitor, pregătit pentru un asediu îndelungat. Eu nu sunt pregatită, niciodată nu sunt îndeajuns de pregătită ca să suport cu stoicism perorațiile sau bârfele reiterate (ca să nu le zic „răsuflate“) ale celui/celei din fața mea. Și dacă tot veni vorba de „față“, în timpul „masacrării“ mele psihice, a mea se face din ce în ce mai palidă, în contrast evident și definitiv cu cea a „exterminatorului“ meu. Așa că bucură-te, cât mai poți, de calmul vieții tihnite (pleonasm; lasă, că merge!). Într-o bună zi, el, calmul, se va face pulbere și scrum (nu e pleonasm, e o o expresie aiurită; lasă, nu merge, dar nu e nici o problemă).
Þi-aș mai scrie, dar uite, numai la ideea că tu dormi acum, sau lenevești, mi s-a facut și mie somn. Te pup. Angelica. PS Roagă-te pentru sufletul meu: am musafiri… Adio, somn! A.