…Acum, cand finalul pare aproape, scriu ceea ce nici macar nu stiu. Doar mintea strabate ale mele maini; gandesc si scriu ca fu si timp pentru ganduri marete, pe care nu le mai tin minte. Cred ca am fost candva un om, copil, sau simplu spus fiinta. Ceva prin viata mea, de care cred ca altii stiu mai bine. Ma mai simt inca, undeva, caci umedul arselor frunze, imi incoltesc narile, ridicandu-le spre adulmaecare.
Vad toamna nu stiu carui an, ori tomberonul in flacari din curtea interioara; Imi vad toamna primului an scolar invaluindu-mi trupul mic, caricaturistic plin de-o energie aparent inutila. Vad toamna fiecarui an si stingerea acelei energii, consumata in a ma putea creste, in a putea accepta instinctiv devenirea.
…O toamna impinsa spre iarna, in care mirosul ingheata din ce in ce mai nedorit in stinsa mea privire. O toamna iarna, in vara primaverii mele.
In urma-i doar urma; in inceput parerea unui viitor mai vechi decat al meu trecut; prezentul mic, devine infim intre acesti doi poli; atat de mic, cat nu avem minte sa-l strapungem.
Nu ma mai supar ca beau bere si simt spargerea gretoasa intre dinti, a fumului, in timp inlocuit, cu cel al frunzelor uscate special pentru mine de marile companii de tigarete.
Fum de friptura, de frunze moarte, sau gaze de esapament, ne-au invatat neuronii sa faca conexiuni nebanuite cu false trecuturi, adica cu impresia acelui trecut, cand ne ameteam din lipsa de oxigen si ne drogam cu bioxid de carbon. Ce vremuri; cat de bine ne simteam; cat de pure erau senzatiile. Pure ca dorinta noastra de nimic.
Noroc ca putrefactia unui om nu se imprima si pe cel al unui anotimp. Suntem cumpatati in moarte, cat sa nu depasim aroma timpului in care ne aflam.