Unui om cu râvnă pentru credință, despre cei mai săraci oameni
(Scrisoarea a 211-a)

Sufli foc și pară împotriva ateilor. Te minunezi cum îi rabdă statul, de vreme ce ei sunt otravă pentru stat. “De ce nu-i nimicește sau nu îi internează pe o insulă, să nu otravească poporul?”

Recunosc că ateii sunt o mare vătămare pentru un suflet șovăitor; otrăvitori, care se otrăvesc mai întâi pe ei înșiși, apoi pe alții.

Se povestește despre un englez că a căzut în pierzătorul nărav al fumatului de opiu. Cât timp lua otrava singur, acasă, nu și-a putut da seama cum arată un om beat de opiu- însă când a intrat într-un local chinezesc și a văzut cum oamenii, beți de opiu, zac pe lavițe și pe podea cu ochii dați peste cap, vlăguiți, galbeni la față, fără cunoștință, s-a îngrozit până într-atât că s-a lăsat pe loc de opiu și n-a mai luat niciodată drogul.

La fel în privința oricărui om cu capul pe umeri: când aude ce spune ateul și ce viață deșartă duce, trebuie să se îngrozească duhovnicește și să alunge de la sine toate gândurile atee.
Așadar, iată cum ateul, care pentru unii este sminteală, altora le întărește credința în Dumnezeu.

Unii oameni caută lumina fiindcă știu binefacerile luminii, alții o caută fiindcă se tem de întuneric.

De altfel, trebuie să ne gândim la atei în primul rând ca la niște oameni, ca la cei mai săraci dintre fiii oamenilor, ca la niște otrăviți și nu numai ca la niște otrăvitori. Iar că ei sunt cei mai săraci dintre fiii oamenilor este un lucru ce sare în ochi- căci dacă alți oameni n-au pâine, nici haine, nici pământ, nici sănătate, aceștia îl au totuși în inimă pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, și au nădejde în Dumnnezeu, Făcătorul lor. Iar nenorociții de atei nici asta n-o au. Ei n-au acea avuție, cea mai mare dintre toate pe care trebuie și pot s-o aibă toți oamenii: nu-L au pe Dumnezeu.
Ca atare, trebuie să avem față de atei milă, nu ură. Dacă ei s-au făcut deșerți și ieftini, să ne amintim și noi de prețul scump cu care am fost plătiți.

Fiindcă Hristos pentru cei necredincioși a murit, spune apostolul. (Rom.5,6)

Așadar, având în vedere jertfa pe care a făcut-o Hristos și pentru atei, să ne fie milă de ei ca de niște morți și să ne rugăm Învietorului să învie sufletele lor întru credință. Da că ateii înrâuresc în rău pe unii credincioși șovăitori, și credincioșii au, la rândul lor, înrâurire asupra ateilor.
Sub această înrâurire a credincioșilor, sub înrâurirea pildei lor, a sfaturilor și rugăciunilor și dragostei lor, mulți, mulți atei s-au întors la credință cum s-ar întoarce niște morți la viață; s-au pocăit cu amar pentru ateismul lor de mai înainte și au devenit creștini adevărați. Ateismul lor dinainte le este acum chiar de oarecare folos, fiindcă le slujește spre mustrare de sine, spre rușine, ca un bold care îi abate de la nebuniile trecutului și-i mână înainte, spre credința lui Dumnezeu.
După câte știu eu, puțini sunt oamenii care să fi rămas până la moarte atei împietriți și în care să nu fi strălucit nicicând lumina credinței în Dumnezeu.
De altfel, acești sărmani sunt oare oameni normali?
David spune: Zis-a nebunul întru inima sa: nu este Dumnezeu.

Iar cel mai mare fizician american în viață, profesorul Pupin declara:
“N-am întâlnit niciodată în viață vreun om cu mintea sănătoasă ca să nege existența lui Dumnezeu”.

Milă și pace ție de la Dumnezeu.