Într-un loc departe, unde nu există speranțe nici gânduri că totul va fi bine doar vise deșarte, acolo mi-e destinul să fiu.
Cum aș putea fi din nou copilul inocent? Căci gândurile pătate mi-au fost de un vis neîmplinit. Cum pot să fiu din nou eu, când inima ucisă mi-a fost de niște vorbe disprețuitoare?... Pe zi ce trece speranța mi-o pierd căci nicio șansă pe lumea asta nu mai îmi e dată. De pe norul roz am coborât și-n lumea celor nevrednici de viață am ajuns, cum am putut într-o clipă să pierd ale mele gânduri?
Cu inima zdrobită privesc spre cerul lăcrimând, altcineva îmi luase locul. Degeaba plâng, degeaba sufăr destinul îmi era scris de gândul cel mai negru din coșmarurile cele mai întunecate. Deja am fost uitată, lacrimi se preling din ochii mei, dar e prea târziu căci speranța nu mai există în a mea minte...