A fost odată un scriitor cuminte. Era atît de cuminte că a a primit și premii pentru cumințenia lui. Scria zilnic două pagini de proză, sau o poezie (poezia se scria mai greu, în ciuda aparențelor), bea cafea decofeinizată pe care o cumpăra de la magazinul non stop, se limita doar la un pahar de coniac pe zi și nu supăra pe nimeni. Ziarele și săptămînalele se întreceau să-i publice poeziile, povestirile sau eseurile, mai ales că erau scrise pe un ton neutru și deci nici ele nu supărau pe nimeni. De cîte ori se întîlnea cu alți scriitori mai puțin cuminți, toți îl apreciau însă niciunul nu-i spunea că e talentat, așa cum li se spunea altora. Ar fi vrut să-i întrebe (dar eu, eu nu sînt talentat?), ba chiar într-o zi a băut un pahar mare de vin pentru a prinde curaj, dar cînd s-a văzut în fața lor tot n-a îndrăznit să scoată un singur cuvînt. Cumințenia lui proverbială îl împiedica să facă gestul acesta. La sfîrșitul anului, cînd s-au adunat toți scriitorii din zonă pentru decernarea premiilor literare, a primit și el diploma atît de cunoscută, pe care dealtfel o primea de zece ani și pe care scria frumos „se acordă scriitorului (nume, prenume) pentru cumințenie literară”. Diploma era însoțită de data asta și de o medalie care imita aurul și avea atașat un plic în care a avut surpriza să găsească o sumă de bani, adunată de la toate publicațiile la care scrisese. De emoție i-a dat o lacrimă care s-a prelins din colțul ochiului drept pînă pe diplomă, întinzînd puțin cerneala. Toți l-au felicitat și i-au apreciat curajul de a fi atît de cuminte, ambiția pe care o are de a-și duce mai departe crucea, perseverența și obstinația de care dădea dovadă fără oboseală. Dar scriitorul nostru cuminte știa prin ce chinuri trece pentru a-și păstra statutul acesta, știa că lipsa de talent trebuia compensată cu altă calitate, dar pentru că în jurul lui toți erau obraznici, el alesese calea spinoasă și întortocheată a cumințeniei, care iată, îi aducea și unele mici satisfacții.
Era într-o seară de iunie, fusese o dimineață de iunie, a urmat după-amiaza de iunie și în final seara. Căldura de peste zi încă nu se risipise așa că scriitorul cuminte sta așezat la o terasă și sorbea încet și gînditor dintr-un pahar de cola cu gheață, lămîie și o dungă de votcă. Lîngă el se așeză, fără să-și ceară permisiunea, un coleg de condei, adică tot un scriitor, numai că acesta era socotit un scriitor mai puțin cuminte, poate chiar recalcitrant, drept pentru care nu primise nicio decorație sau diplomă, de aceea probabil începuse să scrie printre altele și epigramă, deși poantele lui mai degrabă enervau decît făceau cititorii să zîmbească.
Scriitorul recalcitrant îl întrebă: spune, n-ai obosit să fii atît de cuminte? Să nu superi pe nimeni? Nu te-a încercat niciodată ispita de a scrie altfel? Despre cum faci pipi de exemplu, sau alte acte fiziologice? Despre cum ai părăsit femeile care te iubeau? Te simți bine în pielea asta? Cum ai vrea să mori?
Scriitorul cuminte fu năucit de tirul acestor întrebări, așa că nu-i rămase în minte decît ultima, anume cum ar vrea să moară, la care, după ce mai sorbi de două ori din băutură răspunse sec: ha?
Asta era cu adevărat o întrebare dificilă, de cîte ori se gîndea la ea îl apuca un fel de tremur și îl năpădea transpirația, iar pentru a scăpa de stările acestea, începea să scrie ceva, indiferent ce, însă neapărat un text cuminte.
Uite, continuă scriitorul recalcitrant și epigramist, care probabil nu mai aștepta nici un răspuns la întrebările lui, de pildă mie mi se întîmplă tot felul de lucruri ciudate, care pe tine desigur te ocolesc, iar dacă nu te ocolesc, nu le observi. Dar asta presupune să-mi pierd timpul cu tine pentru a-ți povesti aceste întîmplări, și n-o pot face pe uscat, așa că fă bine te rog, și cinstește-mă cu o bere. Scriitorul cuminte nu stătu mult pe gînduri și comandă o bere pentru colegul lui, scriitorul recalcitrant, mulțumit că nu trebuia să-și imagineze propria moarte, sau măcar să amîne răspunsul. De exemplu, continuă scriitorul recalcitrant, pe care din motive de spațiu îl vom numi recalcitrantul, de exemplu, repetă el, mie nu-mi mulțumește nimeni pentru epigrame, și toți privesc urît spre mine a doua zi după ce apare în ziar sau revistă, dar eu m-am obișnuit și pot să spun chiar că-mi place. Spre deosebire de tine, care aduni toate zîmbetele călduțe ale cititorilor. Cu tine nu au surprize, cu tine pot merge la sigur, de aceea te-am și urmărit pînă aici pentru ați face o propunere. Cred că noi doi am putea face o echipă teribilă și foarte respectată, bineînțeles dacă argumentele mele te vor convinge. Am putea fi Stan și Bran, Lolek și Bolek, Bonny și Clayde al literaturii, depinde doar de tine. Și de mine, evident, dar eu sunt deja convins. Am multe de povestit și gîtul mi s-a uscat așa că poți să-mi mai comanzi o bere, sau măcar să-mi împrumuți niște bani, că o comand singur. Dar să încep povestea mea, văd că ai răbdare să asculți. Într-adevăr, scriitorul cuminte era foarte răbdător și, deși presimțea că va întîrzia la masă, iar soția îi va reproșa zîmbind „iar ai întîrziat la masă, iubitule, s-a răcit piureul, va trebui să ți-l încălzești singur, eu mă uit la telenovelă”, se așeză mai bine pe scaun și ciuli urechea la ce-i povestea interlocutorul, scriitorul recalcitrant, adică pe scurt recalcitrantul. Acesta începu: într-o zi vine la mine unul și-mi spune:

(va urma)