nu știu cum să mai aștept. mă acopăr cu gesturi
ele se strecoară ca niște licurici în ochii trecătorilor.

semaforul se face verde foarte târziu
atunci când nu mai am unde să plec.

stau încă încă o tură. spun pas.

nu mă frământ prea mult în legătură cu asta
oricum așteptarea schimbă ceva
esențial
este ca o muțenie foarte veche
care îmbătrânește deodată cu tine

e atâta strălucire în jur
oamenii par niște libelule imense
care se grăbesc să ajungă acasă.