Proscomidia

Înainte de începutul propriu-zis al Sfintei Liturghii, în altar, la adăpost de privirile credincioșilor, preotul, singur sau împreună cu diaconul, săvârseste un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulă de binecuvântare și una de încheiere. Este vorba de Proscomidie care nu este însă o slujbă de sine stătătoare ci o parte integrantă și indispensabilă a Sfintei Liturghii.
Ce este Proscomidia?
Proscomidia, în esenta ei, constă în punerea înainte a darurilor pentru jertfa liturgică, însăsi denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea și afierosirea de către preot a darurilor de pâine și vin aduse de credincioși la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfințite și prefăcute în Trupul și Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii
Până în secolul VII ritualul Proscomidiei era mult mai simplu
Proscomidia a constituit întotdeauna o parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole creștine ritualul ei era mult mai simplu, evoluând ulterior până la forma de azi. În esentă consta în primirea de către diaconi a darurilor de pâine și vin aduse de credincioși și alegerea celor menite pentru jertfă urmând ca episcopul sau preotul să le binecuvinteze.
Locul primirii darurilor era o încăpere numită proscomidiar sau schevofilachion. Această încăpere era situată în latura de nord a altarului , initial fiind distinctă de biserică .
În ceea ce priveste timpul săvârsirii și rânduiala Proscomidiei nu avem descrieri precise din această perioadă. O opinie larg răspândită și însusită de numerosi liturgisti afirmă că ritualul primirii și pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă avea loc, în primele veacuri, la începutul Liturghiei credincioșilor. După plecarea catehumenilor credincioșii prezentau diaconilor darurile lor de pâine și vin. Diaconii strângeau darurile la proscomidiar, le alegeau pe cele necesare pentru Sfânta Jertfă și le aduceau apoi la altar punându-le pe Sfânta Masă. Aici episcopul sau preotul le afierosea ca daruri de jertfă printr-o rugăciune specială. Deplasarea Proscomidiei la începutul Liturghiei catehumenilor s-a făcut, potrivit acestei opinii, în sec. VI-VII ca urmare, pe de o parte, a slăbirii și disparitiei disciplinei catehumenilor și, pe de altă parte, a dezvoltării crescânde a ritualului Proscomidiei.
O altă opinie, mai nouă sustine că Proscomidia s-a aflat întotdeauna la începutul Liturghiei. Se aduce ca argument faptul că asezarea Proscomidiei la începutul Sfintei Liturghii este specifică tuturor Liturghiilor orientale pe când pregătirea darurilor înainte de anafora este specifică Liturghiilor latine. Cel putin în regiunea Siriei de vest (Antiohia) există dovada faptului că credincioșii aduceau încă de la începutul Sfintei Liturghii darurile însotite de pomelnice . Potrivit acestei opinii în primele veacuri credincioșii veneau la începutul Sfintei Liturghii aducând daruri de pâine și vin însotite de pomelnice cu numele lor pe care le încredintau diaconilor aflati în schevofilachion. Diaconii alegeau și pregăteau darurile pentru Sfânta Jertfă. Episcopul sau preotul protos venind la slujbă intra mai întâi în schevofilachion și binecuvânta darurile iar apoi intra în biserică și începea Sfânta Liturghie. La începutul Liturghiei catehumenilor darurile erau aduse de către diaconi la altar.
Ritualul de azi al Proscomidiei se dezvoltă între secolele VII-XIV
Evolutia Proscomidiei după secolul VII reflectă schimbarea care a intervenit în atitudinea fată de Sfânta Liturghie și în înțelegerea acesteia, și anume scăderea numărului celor ce se împărtăseau și accentuarea sensului ei mistico-simbolic.
Mai întâi a intervenit necesitatea practică a tăierii prescurii destinată Sfintei Jertfe deoarece, în conditiile introducerii împărtăsaniei credincioșilor cu lingurita și a reducerii numărului celor care se împărtăseau, era suficientă doar o parte din prescură și nu una întreagă cum era până atunci. Ca urmare primul ritual nou pe care îl putem constata la Proscomidie este ritualul scoaterii și pregătirii agnetului. Potrivit comentariului liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului, în sec. VIII Proscomidia consta din următoarele acte: preotul sau diaconul tăia cu copia Agnetul (nimic zicând), îl punea pe disc, turna vin și apă în potir, iar preotul rostea rugăciunea punerii înainte: "Dumnezeule, Dumnezeul nostru..." peste ele, învelea și tămâia .
Dezvoltarea Proscomidiei a fost determinată în primul rând de accentuarea sensului ei tipico-simbolic
Dintr-o simplă pregătire a darurilor în vederea Sfintei Jertfe, Proscomidia devine tot mai mult o reprezentare simbolică pe de o parte a nasterii și jertfei Mântuitorului și, pe de altă parte, a Bisericii.
Simbolismul jertfei este întărit de rostirea la tăierea agnetului, începând cu secolul al IX-lea, a cuvintelor profetice ale prorocului Isaia cu privire la jertfa lui Hristos.
Dacă până atunci diaconii au avut un rol important în pregătirea darurilor având dreptul chiar să taie Sfântul Agnet și să toarne vinul și apa în potir (rugăciunea de afierosire a darurilor fiind rostită însă de preot sau episcop) accentuarea caracterului simbolic de jertfă al Proscomidiei a făcut ca diaconul să apară tot mai nepotrivit pentru săvârsirea acesteia deoarece dreptul de a jertfi îl are numai preotul. Ca urmare rolul diaconului se reduce treptat până la interzicerea completă, în secolul al XVII-lea, a dreptului de a proscomidia.
În secolul al IX-lea apare și, mai apoi, ia o mare dezvoltare ritualul scoaterii miridelor. În Biserica primară participarea credincioșilor la Sfânta Jertfă consta în împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. În conditiile în care împărtăsania a devenit tot mai rară s-a simtit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioși ca o substituire a împărtăsaniei. Venind la slujbă, credincioșii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume .
Din secolul al XI-lea avem primele mentiuni despre scoaterea miridelor în cinstea Maicii Domnului și a sfintilor ca expresie a simbolismului eclesial al Proscomidiei. Ritualul miridelor se va dezvolta foarte mult în secolele următoare ajungându-se chiar la exagerări și la diferente importante de la o regiune la alta în principal în legătură cu sfintii pomeniti impunându-se interventia autoritătii bisericesti.
Ca urmare, în secolul al XIV-lea, patriarhul Filotei al Constantinopolului redactează o Diataxă (rânduială) liturgică (tradusă în acelasi secol în slavă și răspândită în Biserica bulgară, sârbă, română și rusă) în care sistematizează și fixează rânduiala Proscomidiei eliminând exagerările și reusind să stabilească ordinea în acest domeniu.
Semnificatia Proscomidiei (I)
Proscomidia, constând în pregătirea darurilor pentru jertfa euharistică, este o necesitate practică. Dar ea are și o profundă semnificatie pe care vom încerca să o deslusim în cele ce urmează.
Unirea jertfelor individuale în jertfa Bisericii care este împărtăsire din jertfa lui Hristos
Aducerea darului de pâine și vin la altar de către fiecare credincios este primul act al participării efective la slujbă și, în acelasi timp, una din conditiile împlinirii depline a caracterului de împreună slujire a clerului și a credincioșilor la Sfânta Liturghie. Darul adus la altar este o jertfă a iubirii prin care credinciosul se dăruieste pe sine însusi și întreaga creatie lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Sfânta Liturghie este slujba în care Biserica aduce jertfa iubirii și a unitătii. "Dar jertfa aceasta, care ne este dată și poruncită nouă a o aduce și în aducerea căreia Biserica se împlinește pe sine ca fiind viața lui Hristos în noi și a noastră în El, nu este "alta" fată de aceea unică, atotcuprinzătoare și care nu se repetă pe care Hristos a adus-o o singură dată (Evr 9,28)" .
Semnificatia principală a Proscomidiei constă tocmai în unirea jertfelor individuale ale credincioșilor, concretizate în darurile de pâine și vin, în jertfa Bisericii și recunoasterea acestei jertfe ca fiind împărtăsire din jertfa lui Hristos.
Întreaga iconomie a mântuirii este transpusă condensat și tainic
Dezvoltarea, în decursul timpului, a sensurilor simbolice ale Proscomidiei a făcut ca întreaga iconomie a mântuirii să fie transpusă condensat și tainic în ritualul ei: Întruparea Mântuitorului și Jertfa Lui, proorocită încă din Vechiul Testament, care se împlinește în Înviere aducând astfel Răscumpărarea neamului omenesc rezidit în Hristos și unit în Trupul Lui - Biserica. Hristos ni se descoperă în mijlocul Bisericii în stare de jertfă și, în acelasi timp, ca "hrană a toată lumea" adică dăruire din iubire spre împărtăsire. El este dăruirea de sine deplină făcută totodată Tatălui și nouă. Hristos ne uneste în Biserică făcându-ne părtasi jertfei Sale pentru că El este "Cel ce aduce și Cel ce se aduce" arhiereul și jertfa noastră desăvârsită.
Întrupare, Jertfă și Răscumpărare
Mântuirea noastră s-a realizat prin jertfa lui Hristos care "în opera Sa răscumpărătoare ne recapitulează, ne readună mai întâi în Sine, începând din întrupare, ne sfinteste firea, coborând în adâncimile ei până la extrema chenoză în iad, și, astfel recapitulati și sfințiti în El, se oferă și ne oferă Tatălui ca jertfă și omagiu suprem, primind prin El și pentru noi o nouă consacrare a făpturii noastre: învierea". Actele fundamentale ale operei răscumpărătoare a lui Hristos sunt Întruparea, asumarea firii umane, și Jertfa legată indisolubil de Înviere.
Ritualul Proscomidiei este o aducere-aminte a acestor acte prin simbolismul Nasterii și Jertfei Mântuitorului pe care îl cuprinde.
Simbolismul Jertfei Mântuitorului
Tema centrală a Proscomidiei este jertfa unică, atotcuprinzătoare și mântuitoare a lui Hristos în care este cuprinsă întreaga Biserică. Încă de la începutul Proscomidiei preotul rosteste troparul Vinerei Mari și însemnează cu semnul Sfintei Cruci prescura din care va fi tăiat agnetul. Pomenirea lui Hristos o facem astfel amintind jertfa lui răscumpărătoare de pe cruce care ne-a adus nemurirea.
Versetele din proorocia lui Isaia (Is. 3,7-8) rostite de preot în timpul tăierii agnetului arată că jertfa Mântuitorului împlinește proorociile Vechiului Testament despre venirea lui Hristos. Aceste versete ne pun în fată imaginea Mielului lui Dumnezeu "Cel ce ridică păcatul lumii" jertfindu-se de bunăvoie "pentru viața și mântuirea lumii". "Aceasta e măretia uluitoare a lui Dumnezeu descoperită în Hristos: Dumnezeu se face Miel de jertfă fără să se plângă, Miel care-si stăpâneste durerea cu puterea blândetei capabilă să îmblânzească pe oamenii ispititi la ceartă, la ură, la proteste și la plâns". Întelepciunea judecătii Sale înalte S-a arătat în smerenia Lui iar neamul Lui este necunoscut pentru că, fiind Dumnezeu, este mai presus de cuvânt, iar în El e cuprins întregul lui neam ceresc și omenesc.
Tăind crucis agnetul, preotul întipăreste crucea în pâine arătând felul mortii Mântuitorului , scotând astfel în evidentă starea de jertfă a Mielului lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13,8). Din coasta Mântuitorului împuns cu sulița pe cruce a curs preascumpul lui sânge și apa preacurată care vor da viată lumii prin spălarea de păcate cu baia Botezului și adăparea noastră cu băutura nemuririi . De aceea preotul repetă descrierea acestui eveniment așa cum este relatat de Sfântul Evanghelist Ioan (In. 19, 34-35) și toarnă vin și apă în Sfântul Potir. Amestecarea vinului cu apa simbolizează unirea Domnului cu credincioșii și, în acelasi timp, unirea ipostatică a celor două naturi în persoana Mântuitorului .
Comentariile bizantine ale Sfintei Liturghii extind simbolismul jertfei la obiectele folosite: Sfântul Disc închipuie năsălia pe care a fost asezat Trupul Domnului după coborârea de pe cruce; copia - sulita cu care a fost împunsă coasta Mântuitorului etc. În acelasi timp proscomidiarul închipuie locul răstignirii.
Simbolismul Nasterii Domnului
Hristos, Mielul lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13,8) S-a întrupat pentru a se jertfi pentru noi după cum El însusi arată că a venit "să slujească și să-Si dea viața răscumpărare pentru multi" (Mt. 20,28). Așa dar Crucea este implicată de Întrupare. Sfinti Părinti ca Sfântul Irineu (sec. II) și Sfântul Efrem Sirul (sec. IV) văd, încă din primele secole, implicarea jertfei lui Hristos în Nasterea Lui. Privindu-L pe Hristos în întregimea Persoanei Sale realizate ca om, actele trecutului se concentrează în El înghitind distantele temporale. Pentru aceasta Proscomidiei i se aplică și un simbolism al Nasterii Domnului: prescura din care este tăiat agnetul o închipuie pe Maica Domnului și, prin ea, pârga frământăturii firii umane, iar scoaterea agnetului simbolizează nasterea Mântuitorului arătând astfel că Hristos s-a făcut om desăvârsit luând firea umană în afară de păcat.
Ca și în cazul jertfei, comentariile liturgice bizantine atribuie o încărcătură simbolică legată de Nasterea Mântuitorului, proscomidiarului și obiectelor folosite. Astfel proscomidiarul închipuie Bethleemul - locul nasterii, Sfântul Disc - ieslea, steluta - steaua care s-a arătat magilor etc.
Proprezenta lui Hristos în Cinstitele Daruri
Desi Cinstitele Daruri nu se prefac la Proscomidie în Trupul și Sângele Domnului, totusi putem vorbi încă de acum de o anumită proprezentă a lui Hristos cel jertfit în ele, o prezentă printr-o anumită lucrare specială a Lui provocată de gândirea preotului la El în timpul ritualurilor care transpun iconomia mântuirii.
Semnificatia Proscomidiei (II)
Am văzut în articolul precedent că semnificatia principală a Proscomidiei constă în unirea jertfelor individuale ale credincioșilor, concretizate în darurile de pâine și vin, în jertfa Bisericii și recunoasterea acestei jertfe, prin pregătirea agnetului, ca fiind împărtăsire din jertfa lui Hristos. Ca urmare, alături de tema jertfei Mântuitorului și în indisolubilă legătură cu aceasta, Proscomidia cuprinde în mod simbolic și tema Bisericii ca împlinire a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, asezarea pe Sfântul Disc, în jurul agnetului, a miridelor (părticelelor) scoase în cinstea Maicii Domnului și a sfintilor precum și spre pomenirea credincioșilor vii și adormiti, ne dă o imagine intuitivă deosebit de relevantă a Bisericii - Trupul lui Hristos.
"De fată a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta"
Mirida Maicii Domnului, mai mare decât celelalte miride, este asezată în dreapta agnetului arătând înalta demnitate a Sfintei Fecioare potrivit cuvintelor psalmistului repetate de preot: "De fată a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată și preaînfrumusetată" (Ps. 44,11).
Împărăteasa care stă de-a dreapta lui Dumnezeu este Maica Domnului căci ea L-a născut în chip de negrăit pe Hristos rămânând pururea Fecioară. Ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, este scara ce uneste cerul cu pământul pe care Iacov a văzut-o în vis (Fac. 28,12) pentru că din ea Dumnezeu a luat firea noastră umană. Acceptând să-L nască pe Hristos, Fecioara Maria S-a făcut primitoare din partea neamului omenesc a mântuirii pe care ne-a adus-o Întruparea Domnului. Făcându-se vrednică de această nastere datorită curătiei și smereniei ei ea a fost sfințită prin sălăsluirea Cuvântului devenind izvor de curătie și nestricăciune. Ea este sfântă mai presus decât toți sfintii "mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii", ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea și ajutătoarea credincioșilor.
Maica Domnului îsi uneste rugăciunile cu ale întregii Biserici
Maica Domnului este făptura aflată în cea mai intimă comuniune cu Hristos înăltând rugăciunile creștinilor la tronul lui Dumnezeu și Fiul Său. Ca urmare mirida Maicii Domnului este asezată de-a dreapta agnetului destinat prefacerii în trupul lui Hristos. Scotând această miridă preotul se roagă ca, pentru rugăciunile ei, Dumnezeu să primească jertfa noastră în "jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri". Agnetul neprefăcut este jertfa Bisericii. "De aceea preotul se roagă ca pentru rugăciunile Maicii Domnului să primească Hristos jertfa comunitătii în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri, pentru a o preface în jertfa Trupului Său care va include astfel în ea și jertfa comunitătii" . Maica Domnului îsi uneste astfel rugăciunile ei cu ale întregii Biserici pentru primirea jertfei în "jertfelnicul cel mai presus de ceruri", adică în înăltimea spirituală din fata Tatălui unde a intrat Hristos prin jertfa Sa și unde rămâne permanent prefăcând în acest trup jertfit și jertfa de pâine a comunitătii care se apropie și ea de această supremă înăltare unde se află El în stare de jertfă .
Sfintii sunt intimii lui Dumnezeu
În stânga agnetului și la aceeasi înăltime cu acesta se asează miridele în cinstea celor nouă cete de sfinti arătându-se că și ei se bucură de slava în care se află Domnul cel răstignit și înviat, dar nu se află în aceeasi intimitate cu Hristos ca și Maica Sa.
Sfintenia constă în "procesul de transfigurare subiectivă a credinciosului prin participarea nemijlocită la viața în Hristos". Sfintenia presupune jertfă interioară, participarea omului la propria lui mântuire prin eliberarea de patimi. Sfintenia este un aspect indispensabil al actului mântuirii și, de aceea, chemarea la sfintenie este adresată tuturor creștinilor. Sfintii sunt aceia care au înteles această chemare și în măsura în care si-au luat crucea răstignind în ei omul vechi, plin de patimi, păcate și necurătie, ei participă și la slava lui Hristos cel Înviat. "Făcându-se părtasi Patimii lui Hristos prin martiriu, asceză, lacrimi și practicarea virtutilor evanghelice, sfintii au învins moartea cu El. Ei sunt de acum vii în Dumnezeu pentru că Hristos S-a sălăsluit în ei". Sfintii sunt intimii lui Dumnezeu, mădulare de cinste ale Trupului lui Hristos, Biserica. Pentru noi ei sunt un exemplu, o pildă vie a stării la care suntem meniti să ajungem și, în acelasi timp, un sprijin în lupta noastră pentru dobândirea sfinteniei.
Toti sfintii se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie
La Proscomidie scoatem miride în cinstea sfintilor multumind lui Dumnezeu pentru darurile hărăzite celor ce-i urmează în sfintenie. Se scot miride în cinstea a nouă cete de sfinti, arătând prin aceasta că sfintenia este accesibilă tuturor categoriilor de credincioși și, de asemenea, că toți sfintii se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie. Potrivit majoritătii Liturghierelor românesti și slave cele nouă cete de sfintii sunt: Sfântul Ioan Botezătorul, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii și mucenitele, cuviosii și cuvioasele (monahii), doctorii fără de arginti (mari binefăcători), Sfintii Ioachim și Ana împreună cu sfintii zilei și cu toți sfintii și sfântul autor al Liturghiei (Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare). În ceea ce priveste sfintii pomeniti nominal în cadrul acestor cete există diferente de la o Biserică locală la alta, potrivit cinstei deosebite de care se bucură anumiti sfinti într-un loc sau altul.
Problema pomenirii sfintilor îngeri
Principala deosebire constă însă în faptul că Liturghierele grecesti, manuscrise vechi precum și unele Liturghiere slave prevăd ca prima miridă să se scoată în cinstea Sfintilor Mihail și Gavriil și a tuturor puterilor îngeresti, Sfântul Ioan Botezătorul fiind pomenit la a doua miridă, în ceata proorocilor. Liturghierul românesc din 1937 introduce și la noi această practică însă în editiile ulterioare se renuntă la ea.
Problema pomenirii sfintilor îngeri nu este de mică importantă în contextul simbolismului eclesiologic al Proscomidiei. Asezarea miridei îngerilor în stânga agnetului împreună cu celelalte cete de sfinti scoate în evidentă faptul că Biserica este "unirea a tot ce există", "eu-ul rugăciunii tuturor fiintelor constiente: pământeni, îngeri și sfinti" . Avem astfel pe Sfântul Disc imaginea Bisericii ceresti și pământesti unită în rugăciune în Hristos.
Încercarea de a respinge pomenirea îngerilor pe motivul că acestia nu ar fi mădulare ale Bisericii sau că nu s-ar fi împărtăsit de roadele jertfei lui Hristos nu este întemeiată.
Sfântul Simeon al Tesalonicului justifică această practică arătând că îngerii "au fost slujitori ai misterului întrupării, sunt una cu noi și o Biserică suntem, ei doresc a se închina în fata Tainelor Bisericii luând și ei dintr-aceasta o sporire a slavei, ne sunt păzitori și mijlocitori fată de Dumnezeu" . Părintele D. Stăniloaie sustine de asemenea că este potrivit a fi pomeniti și sfintii îngeri deoarece "toată Biserica din cer e slăvită în prefacerea euharistică [...]. Într-un fel spiritual toți cei din ceruri se împărtăsesc și mai mult de Hristos; prin Sfânta Liturghie se realizează o și mai mare unire a celor ceresti și a celor pământesti" .
Având în vedere considerentele de mai sus credem că ar fi oportună revenirea la practica scoaterii primei miride în cinstea îngerilor.
Unitatea Bisericii ceresti și a celei pământesti în Hristos
În concluzie putem spune că pomenirea Maicii Domnului și a sfintilor la Proscomidie scoate în evidentă unitatea Bisericii ceresti și a celei pământesti în Hristos precum și faptul că împărtășirea credincioșilor de El în Euharistie și în orice Taină, nu se înfăptuieste decât în prezenta rugătoare și plină de bucurie constientă a întregii Biserici din ceruri.
Semnificatia Proscomidiei (III)
Biserica întreagă, Trupul tainic al lui Hristos, este prezentă în mod simbolic pe Sfântul Disc în urma săvârsirii Proscomidiei: în mijloc, prin agnet, Hristos însusi, Lumina cea adevărată și Viata cea vesnică, iar prin miride Maica Lui de-a dreapta, sfintii de-a stânga, iar dedesubt întreaga adunare a bine-credincioșilor.
Miridele credincioșilor sunt asezate sub agnet
Credinciosii, atât cei vii cât și cei adormiti, sunt reprezentati prin miridele asezate sub agnet în stânga, respectiv dreapta acestuia. La acestea se adaugă cele trei miride speciale scoase pentru cler (episcopi, preoti și diaconi), conducătorii tării și pentru ctitori.
Mirida specială pentru ctitori precum și rugăciunile de pomenire generală a viilor și a mortilor, desi sunt mentionate de Sfântul Simeon al Tesalonicului în secolul al XV-lea, în prezent sunt o particularitate a Liturghierelor românesti unde le întâlnim începând de la jumătatea secolului al XIX-lea. Rugăciunea pentru vii este inspirată după cea de la Litie dar are analogii cu formularul de pomelnic de la sfârsitul Psaltirii și cu dipticele anaforalei Sfântului Vasile cel Mare. Rugăciunea pentru pomenirea mortilor este alcătuită după canoanele din sâmbetele morților (mosii de iarnă și de vară) . Ambele rugăciuni, desi de origine greacă, au ajuns la noi prin influenta practicii Bisericii Ortodoxe Ruse unde însoteau anumite pomelnice.
Scoaterea miridelor pentru credincioși începe prin rostirea rugăciunilor de pomenire generală a viilor și a mortilor și conținuă cu pomenirea lor nominală, pentru fiecare nume scotându-se câte o miridă din prescurile aduse împreună cu pomelnicul. În urma tuturor preotul scoate o miridă pentru el însusi arătând prin aceasta că mântuirea sa depinde de cei pe care este rânduit să-i păstorească și să-i pomenească.
Pomenirea credincioșilor reprezintă raportarea tuturor și a fiecăruia la jertfa lui Hristos
Unii credincioși au ajuns la o înțelegere a pomenirii la Proscomidie, ca un mijloc magic de rezolvare a problemelor curente al cărui efect este direct proportional cu numărul prescurilor împărtite concomitent la diverse biserici. Astfel se solicită pomeniri pentru sănătate dar și pentru izbăvire de vrăjmasi, pentru izbândă la proces, pentru găsirea unui loc de muncă, pentru obținerea vizei de plecare în străinătate etc. Această înțelegere magică reprezintă însă o denaturare grosolană a sensului cultului creștin.
Pomenirea de la Proscomidie, prin caracterul ei de jertfă, reprezintă "raportarea tuturor și a fiecăruia la jertfa lui Hristos, adunarea și rezidirea în jurul Agnetului a noii făpturi a lui Dumnezeu" . Prin aducerea prescurii și a pomelnicului la altar noi ne aducem și ne predăm lui Dumnezeu "pe noi însine și unii pe altii și toată viața noastră". Biserica îi strânge astfel laolaltă, la fiecare Liturghie, pe toți membrii ei din toate vremurile. Miridele exprimă participarea noastră la jertfa lui Hristos și intrarea în comuniune cu Maica Domnului, cu sfintii și cu toată Biserica pământească, presupunând și asumarea personală a Crucii lui Hristos și urmarea Lui (Mt. 16, 24). Bucătica de pâine scoasă pentru fiecare îl distinge de ceilalti și, în acelasi timp, îl apropie de Hristos și de ceilalti. Hristos stă în centrul Bisericii în stare de jertfă și astfel o sfinteste și o înfătisează siesi ca Biserica mărită (Efes 5, 26-27). La fel și Biserica, fiecare mădular al trupului lui Hristos, îsi însuseste de aici starea de jertfă fată de Hristos și, prin Hristos, fată de semenii săi.
Miridele se scot spre "pomenirea" de către Dumnezeu a fiecăruia căci "numai cei pomeniti există plenar prin atentia ce le-o acordă Dumnezeu și altii dintre oameni. Cei pierduti din atentia tuturor și mai ales a lui Dumnezeu se scufundă într-un minus extrem de chinuitor al existentei" . Pomenirea de către Dumnezeu înseamnă, în cele din urmă, nemurire și viată vesnică.
Proscomidia ne descoperă, pe Sfântul Disc, taina Bisericii și imaginea lumii ce va să fie
"Vedem pe Însusi Iisus și întreagă Biserica Lui (�) Aceasta este taina cea mare. Dumnezeu între oameni și Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, Care S-a Întrupat pentru dânsii. Aceasta este împărătia ce va să fie și petrecerea vieții celei vesnice: Dumnezeu cu noi, văzut și împărtăsit".
Proscomidia ne pune în fată icoana ordinii divine restaurate în care Hristos, Dumnezeu Omul se află în stare de jertfă în mijlocul Bisericii sale, descoperindu-se astfel ca iubire dăruită și căreia Biserica îi răspunde, prin fiecare mădular al ei, prin iubire jertfelnică ce îsi trage puterea din jertfa lui Hristos. Egocentrismul, păcatul specific lumii căzute în care fiecare se vede pe sine ca un centru al existentei și care duce, în mod inevitabil, la separare și luptă, este înlăturat . Dar Hristos, prin jertfa sa unică și atotcuprinzătoare, a biruit moartea și S-a făcut pe sine început al Învierii tuturor celor care îsi însusesc, în Biserică, starea sa de jertfă. Proscomidia ne descoperă astfel vocatia fundamentală a făpturii și anume vocatia pascală, de trecere de la moarte la înviere.
Pomenirile nominale se fac, în taină, la Proscomidie
Este regretabil faptul că în multe parohii s-a ajuns, sub presiunea credincioșilor necatehizati, la mutarea pomenirilor nominale de la Proscomidie în cadrul unor ectenii speciale din Sfânta Liturghie. Acest din urmă act, pe lângă faptul că întrerupe în mod deranjant desfăsurarea Sfintei Liturghii și o prelungeste nejustificat, afectează sensul Proscomidiei de adunare a tuturor în Biserică, în jurul Mielului jertfit, de includere a jertfei noastre în jertfa Lui și de împărtăsire a noastră din jertfa Lui unică și atotcuprinzătoare adusă Tatălui. Din fericire, pastorala la început de mileniu a I.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, pune ordine în acest domeniu prin porunca expresă ca pomenirile să se facă la Proscomidie, în taină, și nu cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii.
Hristos în slavă acoperă nevăzut și conduce la mântuire lumea și sufletele noastre
Ritualul acoperirii cinstitelor daruri Îl arată pe Hristos, Mielul înjunghiat, care împărăteste și descoperă în lume împărătia lui Dumnezeu. Această împărătie rămâne, însă, ascunsă celor care nu privesc cu ochii credintei.
Preotul, acoperind Sfântul Disc, rosteste într-o notă de bucurie : "Domnul a împărătit, întru podoabă S-a îmbrăcat..." (Ps. XCII) iar acoperind Sfântul Potir zice: "Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, și de lauda Ta este plin tot pământul" arătând că slava Lui este străvezie pentru ochii credintei. Acoperind apoi Sfintele vase îi cerem lui Hristos să ne acopere cu acoperământul aripilor sale și să ne izbăvească de vrăjmasi. Recunoastem astfel că, în smerenia sa, Hristos se acoperă împreună cu noi pentru a ne apăra de vrăjmasi și a ne tine lângă El. Apoi preotul îl binecuvintează pe Dumnezeu "cel ce a binevoit asa", cădind cinstitele daruri.
Rugăciunea punerii înainte concentrează în sine temele dezvoltate în ritualurile anterioare ale Proscomidiei
Proscomidia se încheie cu rostirea rugăciunii punerii înainte a darurilor care este, de altfel, partea cea mai veche a rânduielii. Recunoscând că Hristos, Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, este "pâinea cea cerească, hrana a toată lumea", adică dăruire spre împărtăsire pentru a ne binecuvânta și sfinti, îi cerem lui Dumnezeu să binecuvânteze jertfa noastră și să o primească în "jertfelnicul său cel mai presus de ceruri" adică să ne facă părtasi jertfei unice și atotcuprinzătoare a lui Hristos. Cerându-i să ne facă părtasi jertfei Mântuitorului, Îl rugăm să-i pomenească "pe cei ce au adus și pe cei pentru care s-au adus" jertfa noastră adică să adune întreaga Biserică în jurul lui Hristos.
Numai acum, când jertfa Bisericii a fost primită în jertfa Mântuitorului, poate să înceapă Sfânta Liturghie în care Hristos este "Cel ce aduce și Cel ce se aduce, Cel ce primeste și Cel ce se împarte", jertfa deplină și Arhiereul desăvârsit.