"Spre tămăduirea sufletului și a trupului"

Euharistia este "Taina Tainelor", "piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești" , împlinirea promisiunii lui Hristos de a ramâne în noi și noi întru El (Ioan 6, 56). Mintea este copleșiă în fața măreției acestei Taine prin care Hristos se face una cu noi, Trupul și Sângele Său una cu trupul și sângele nostru. Venind să ne împărtășim mărturisim cu credință că în Sfântul Potir se află însuși Preacurat Trupul și însuși Preasfânt Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu pe care îndrăznim a le primi pentru cuvântul Domnului: "Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viața în voi."(Ioan 6, 53).

Sfântul Pavel ne avertizeaza însă: "Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit." (I Cor. 11, 28-30). Ca urmare rugăciunile rânduite de Biserică a fi rostite înainte de cuminecare ne atrag atenția asupra nevredniciei noastre și, exprimând teama ca Sfintele Taine ne-ar putea fi spre osândă din cauza învârtosării noastre, ne cheamă la pocăință.

Din păcate observăm în ultimul timp o alunecare a accentului dinspre aceasta teamă cucernică ce vine din conștiința nevredniciei dar care nu ne împiedică ci, din contră, ne pregătește pentru unirea cu Hristos, spre o foarte lumească frică de boală trupească ce ar putea fi contactată prin împărtășirea credincioșilor cu o singură linguriță.

Daca aceasta frică de îmbolnăvire poate fi înțeleasă (dar nu acceptată!) în cazul unor oameni care, deși se declară ortodocsi, cunosc prea puțin credința ortodoxă și nu participă la viața liturgică a Bisericii, lucrurile devin de-a dreptul alarmante atunci când chiar unii dintre slujitorii altarului, preocupați de "potențialul biologic al neamului" (vezi Pr. Dr. V. Munteanu, Pentru sănătatea psihosomatică a noastră, în Învierea, anul XI, nr. 19), ajung să susțină acest lucru. Ne întrebăm care este credința celui care acceptă faptul că Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu celui Viu poartă cu sine SIDA, bacili de tuberculoză sau alte boli. Sau că Dumnezeu îngăduie ca cel ce vine la Sine cu pocaință să se îmbolnăvească din cauza linguriței. Aș îndemna pe adepții acestei teorii să ne prezinte cel puțin un caz de credincios sau preot care s-a îmbolnavit din cauza linguriței cu care s-a împărtășit.

Împărtășirea laicilor cu lingurița a fost introdusă abia în secolele VIII - IX pentru a se evita profanarea Sfintelor Taine dar, încă de la început, lingurița capătă semnificația simbolică a cleștelui cu care serafimul a luat carbunele aprins pentru a curăța buzele profetului Isaia (Isaia 6, 6-7). Trupul și Sângele Domnului este cu adevarat foc care curăță sufletul și trupul de toată întinăciunea. Ca urmare, de-a lungul secolelor împărtășania cu aceeași linguriță a fost acceptată fără nici un fel de probleme. În aceste conditii este de-a dreptul ridicol să ne punem problema "eventualului efect antiseptic" al Sfintelor Taine. Daca totuși o facem, răspunsul Bisericii îl aflăm chiar în rugăciunea pe care o rostim ca o concluzie a pregătirii pentru cuminecare: "Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtășirea cu Sfintele Taine Doamne ci spre tămăduirea sufletului și a trupului".

Practica schimbării sau a spălării linguriței după împărtășirea fiecărui credincios ar putea fi justificată de unii, din rațiuni pastorale, pentru menajarea sensibilității unor credincioși. Problema este însă greșit pusă deoarece nu este vorba despre un aspect marginal al vieții Bisericii unde putem face compromisuri ci de însăși centrul acestei vieti. O condiție principală pe care Biserica o pune celui ce vrea să se împărtășească este, alături de pocăință, credința că în potir se află Trupul și Sângele Dumnezeului celui Viu. Teama de îmbolnăvire din cauza linguriței dovedește lipsa acestei credințe. Un astfel de om riscă cu adevarat să se îmbolnavească dar nu din cauza linguriței ci, după cuvântul Sfântului Pavel, din cauza nevredniciei.

Acceptarea schimbării sau spălării linguriței în timpul împărtășaniei este un compromis prin care noi, slujitorii altarului, ne arătăm îndoiala că în potir se află Hristos, lovind astfel în însăși esența credinței noastre. Dacă suntem cu adevărat preocupați de "sănătatea psihosomatică a neamului" să ne străduim să mărturisim și să cultivăm credința cea adevărată îndemnându-i pe credincioși să ducă o astfel de viață încât, cu pregătirea corespunzătoare, să răspundă cât mai des cu "frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste" și fără reticențe de ordin (pseudo-) igienic, chemării preotului de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului "spre tămăduirea sufletului și a trupului".

Euharistia - punctul culminant și ratiunea de a fi a Liturghiei

Sfânta Liturghie este slujba esențială în care Biserica se înaltă în Împărătia lui Dumnezeu prefăcând viața noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime și între noi. Euharistia este punctul culminant și ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îsi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia că săvârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup și sânge al Domnului în scopul sfintirii credincioșilor prin împărtășirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire și un urcusconținuu spre unirea euharistică cu Hristos.

În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioșilor . Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtasi, într-o anumită măsură, lui Hristos și ne pregăteste pentru unirea deplină cu El prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.

Liturghia - împlinirea pregătirii pentru Euharistie

Sfânta Liturghie împlinește pregătirea personală a fiecăruia și pregătirea comunitătii pentru Euharistie fiind ultima și cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoasterea și primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru și ni se dăruieste mai întâi prin cuvintele Sale făcând să "ardă inimile în noi" (Lc. 24, 32) și să se nască în noi credinta care să ne ajute să-L recunoastem și să-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul și Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea și băutura Cuvântului. "De la meta-noia (căinta) personală a fiecărui credincios și dobândirea "mintii lui Hristos" (I Cor. 2, 16) înaintăm la homo-noia (acelasi gând al) tuturor și la meta-morfoza (transfigurarea) a toate (a trupului și a sufletului, a persoanei și a comunitătii) și la manifestarea în fiecare și în toți a tainei Cuvântului întrupat" .

Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică în unitatea lor realizează unirea cu Hristos

În afara Proscomidiei, care este o parte introductivă, Liturghia propriu-zisă este formată din două părti indisolubil legate și cu o structură paralelă: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) și Liturghia Euharistică (credincioșilor). Prima are în centru hrana teologică, împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice și în predică. A doua are în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adică cu însusi Trupul și Sângele Lui. Rugăciunile rostite de preot sau credincioși în ambele părti ale Liturghiei sunt mijloace prin care intrăm în legătură cu Hristos și ne pregătim pentru împărtășirea cu El. Liturghia Cuvântului pregăteste și se împlinește în Liturghia Euharistică și amândouă, în unitatea lor, realizează întâlnirea și unirea cu Hristos.

Pregătirea pentru intrarea în Împărătie

Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclamă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărătia Treimică a dragostei. Această intrare se poate împlini numai prin împărtășirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce.

Ectenia Mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrătisează întreaga lume chemându-ne să lăsăm toată grija personală și să ne identificăm cu rugăciunea Bisericii, învătând ierarhia creștină a valorilor.

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în Împărătie arătându-ne starea în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: "Binecuvintează suflete al meu pe Domnul") mărturisind credinta în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre Împărătie și ne dăruieste puterea de a intra în ea (antifonul II: "Unule Născut"). Antifonul III, Fericirile, ne pune în fată conditiile intrării în Împărătie.

Intrarea Mică constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credincioșilor și intrarea prin usile împărătesti, care simbolizează usile cerului, în altar, imagine a Împărătiei lui Dumnezeu, aminteste întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a venit în lume "ca să lumineze pe tot omul care vine în lume" (In. 1,9) și a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut și pentru a-L face cunoscut pe Tatăl ("Dacă M-ati fi cunoscut pe Mine și pe Tatăl Meu L-ati fi cunoscut" In. 14,7) și a-i conduce astfel, cu Sine, în Împărătie .

Consumarea euharistică a Cuvântului

Cântarea trisaghionului, după cum o arată rugăciunea corespunzătoare, uneste îngerii și oamenii în slăvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu și pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arată "modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserică venind nu pur și simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologică a Împărătiei" . Părintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniază că, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împărtăsim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugăciunea care precede Evanghelia este o adevărată epicleză pentru ca Duhul Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale.

Locul firesc al predicii este în conținuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfânt, o parte esențială a Liturghiei Cuvântului.

Actualizarea Cinei celei de Taină

Liturghia Euharistică este o actualizare a Cinei cele de Taină și, implicit, a celor patru lucrări săvârsite atunci de Hristos: "a luat" (pâinea), "a multumit și a binecuvântat", "a frânt" și "a dat" (ucenicilor). Acestor patru lucrări le corespund patru părti ale Liturghiei : Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împărtășirea.

"A luat" - Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregătirea materială a altarului și a darurilor și pregătirea duhovnicească a slujitorilor și a credincioșilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti și împărtăsire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidentă acest lucru. El nu se referă strict la procesiune așa cum în mod greșit a fost înțeles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfințite. Heruvicul este o introducere la întreaga actiune liturgică de la anafora la împărtăsanie. Îi învată pe credincioși că ei, care vor cânta cântarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot �, din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grija lumească (Sus să avem inimile) ca să-L primească (upodexomai) pe Hristos în împărtăsanie .

Sfântul Ignatie al Antiohiei arată că în Biserică trebuie să fie unire în credintă și dragoste . De aceea, înainte de înăltarea jertfei euharistice, această unitate se trăieste prin două acte liturgice: sărutarea păcii și rostirea Crezului. Credem că așa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire și la practica sărutării păcii și între credincioși (bărbati cu bărbati și femei cu femei) deoarece "sărutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele și îndepărtează din suflete orice vrăjmăsie".

"A multumit și a binecuvântat"- Anaforaua este o lungă rugăciune de multumire adresată lui Dumnezeu Tatăl prin care se aduce jertfa euharistică. În vechime protosul adunării euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credincioșilor care se asociau numai la ecfonisul final prin răspunsul "Amin". Termenul de anafora înseamnă ridicare, înăltare, ofrandă, jertfă.

Anaforaua îsi are izvorul în rugăciunea de multumire și binecuvântare rostită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină. În Biserica primară ierarhii aveau dreptul să improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personală, respectând însă o anumită schemă comună tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalităti ale Bisericii. În Biserica Ortodoxă s-au păstrat în uz anaforalele Sfintilor Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare.

Având structura unei cuvântări, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu și opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică. Ea are o structură trinitară, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei părti în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.

Anaforaua liturgică - rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii

În cursul anaforalei se aduce multumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltă darurile de pâine și vin și se invocă Duhul Sfânt spre sfintirea acestora. Cuvântul se uneste astfel cu Taina, pâinea și vinul se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul și Sângele Domnului.

Anaforaua scoate în evidentă faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): "Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăsi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărătiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă"(anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă și sensul eclezial al împărtăsaniei care depăseste abordarea ei strict individualistă: "Iar pe noi pe toți care ne împărtăsim dintr-o pâine și dintr-un potir să ne unesti unul cu altul prin împărtășirea aceluiasi Duh Sfânt"(anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlinește prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară era expresia împreunei -slujiri a clerului și poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că "tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preotească, în picioare și cu mâinile ridicate aduc înfricosătoarea Jertfă" . La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credinciosii slujesc alături de cler și, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă și să înteleagă rugăciunile rostite de preot în numele lor.

Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să tină de esenta Liturghiei ci din dorinta de a câstiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioși . Nu există nici o reglementare a autoritătii bisericesti care să indice citirea în taină a anaforalei. Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei" . Dar măsura sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia înfătisarea "unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârsit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil și executat de către diacon și popor (strană, cântăret, cor) în văzul și auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin și mai opac fată de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esențial și fundamental în actiunea Liturghiei"

În consecintă apar și explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului transformându-i pe credincioși în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului și înțelegerea gresită a acestuia ca un zid despărtitor între cler și credincioși care ascunde lucrarea clerului a făcut ca uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu păstrarea secretului în ce priveste ceea ce preotii fac și rostesc. Dar această înțelegere vine în contradictie flagrantă cu sensul profund al cultului creștin ortodox de împreună-slujire a clerului și credincioșilor.

Paralela făcută între iconostas și citirea în taină a rugăciunilor în sensul despărtirii și ascunderii de credincioși este gresită dovedind o neînțelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea vesnică Împărătiei cerurilor, el nu desparte ci uneste Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un perete despărtitor ci un suport pentru icoane. Icoana învată, descoperă și uneste de aceea iconostasul oferă toate posibilitătile unei participări depline și constiente în cel mai înalt grad la Liturghie. "Deplinătatea liturgică constă în prezenta iconostasului și în a face rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul și icoana îsi vor dobândi deplinătatea întelesului lor" .

Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicatii speciale Liturghia a devenit tot mai neînteleasă de popor, unitatea dintre Liturghie și Euharistie nu a mai este percepută. "Credinciosii au ajuns să nu mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii și să participe tot mai rar la săvârsirea ei" .

Omul modern vrea să înteleagă ceea ce face și de aceea, în ultimul timp, tot mai multi teologi subliniază importanta revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei și în primul rând a anaforalei care are un rol esențial în pregătirea pentru împărtăsanie.

"A frânt"- După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri pregătitoare pentru cuminecare:

" Rugăciunea "Tatăl nostru" în care credincioșii îsi mărturisesc unitatea frătească, cer iertarea păcatelor și "pâinea cea spre fiintă" adică însusi Trupul Domnului.

* Exclamatia "Sfintele sfintilor!" atrage atentia la cele sfinte adică Trupul și Sângele Domnului sunt numai pentru sfinti.
* Răspunsul "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos" arată că numai El este sfânt și izvor al sfinteniei dar" și noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin nevointă și rugăciune" .
* Frângerea propriu-zisă a agnetului

"A dat"- Ultima parte a Liturghiei, împărtășirea, este împlinirea și ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înăltare conținuă spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea "lumina cea adevărată, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinta cea adevărată", este "culmea vederii, a luminii și a comuniunii cu Dumnezeu" .

Acum putem cu adevărat să iesim "cu pace" din biserică ducând pacea și darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă și pretutindeni unde ne găsim.

Concluzii

Întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Liturghia este împlinirea pregătirii pentru Euharistie iar Euharistia este punctul culminant și ratiunea de a fi a Liturghiei. Ca urmare câteva concluzii se impun:

* Liturghia este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstractie de slujbă (citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite.
* Împărtăsirea credincioșilor în afara Liturghiei este o exceptie care nu se aplică decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei.
* Participarea la Liturghie se împlinește prin Împărtăsire. O Liturghie la care nu se cuminecă decât clericii îsi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care trebuie să tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se și împărtăsească.