Dacă fugi acum, nu uita că vei privi din când în când în urmă și ochii tăi îi vor întâlni pe ai mei. Nu poți purta povara dorinței și biciul răbdării. Te înțeleg când mâinile se joacă în părul meu, trupurile topindu-se într-un dans de la grădinile Versailles. Leii de piatră ce răcnesc te vor opri din drum înghețându-te. Când am acceptat fuga ta, te-ai întors. Când ți-am dat dreptate, m-ai contrazis. Jucăm un joc trist și nu cred că e bine pentru lumina din noi, să o facem să pâlpâie. Nu ai crezut în mine, apoi ai crezut, apoi nu am crezut eu... Uneori am privit din cer spre pamânt, alteori dinspre pământ spre cer. Este jocul unor muritori ce caută răspunsuri fără să aibă întrebări. Tu ce ai vrea să știi despre mine, bărbatul nopții mele? Nimic? Prin mine ajungi undeva? Din ochiul de poet agățat pe cer curge o lacrimă. O culegi. Vrei s-o guști? E sărată? Probabil e apă de mare. Și ce ai vrea să mai știi? Vino să dormi pe acest pat de flori, vei putea visa cât vrei. Dacă nu-ți va apărea nimic în spatele ploapelor va trebui să te înfățișezi spiritelor pădurii. Ele știu totul. Apoi, dacă nu vei visa ceea ce voi visa eu, vom lua-o în direcții opuse. Nu va ma fi nevoie să fugim unul de celălalt. Și nu vom mai privi niciodată înapoi. Acesta este un nou joc pe care l-am inventat pentru noi și vom începe să-l jucăm imediat cum se va lumina de ziuă...