Printre acoperișurile joase, cerul părea a-și sprijini tâmplele de streșini: era de ajuns să întinzi mâna și degetele ți se înmuiau în șovăiala pulsației sale. Iar graba gestului tău s-ar fi vădit cu folos – fuioarele văzduhului se alungeau spre creneluri cu griuri de tandrețe, pașnice ochiului; însă horbota lor trandafirie de lumină târa după ea o trenă de fum mocirlit. Acolo, înspre asfințit, bolta era molcomă, avea trăsăturile senine ale fetei-domnițe căreia îi mijește prima roșeață pe fildeșul cărnii. Și fata arunca ocheade-văpăi, spirite îmblânzite, umbre surâzând în ferestrele caselor. Dar duduița primăvăratică ce-și unduia dantela în mersul său alene s-a și pogorât tiptil pe după dealuri, îmboldită de doica severă care semănase în urma ei o toamnă târzie și mițoasă. De ieșeai afară, nu te mai simțeai între cer și pământ, ci asaltat din toate laturile de întunecimea tinei. Și tomnaticul cerului obosea casele, grădinile cu livezi, ulițele și piatra. Îmbătrânindu-le, zbârcindu-le fața, fațada, tulpina și colbul. Și se veștejeau, se stingeau, pe rând, cu o ultimă suflare a zilei și veacului, chiar și luminile, opaițele, ferestrele, ici și colo, în vecinătățile familiare sau străine.
Și într-o altă vecinătate, năucitoare, umbrită lunii, pe un creștet de drum prelins pe povârniș, vedeam brațul cumpenei de la fântână. Cruce piezișă a cosmosului, în care stătea încremenită clipa prezentă, cu mirările, și spaimele, și straniul ei. Totul era miracol, arhetip, istorie străveche: satul și dealurile, și fântâna de sus, neagră în bătaia lunii, cu greoaia sa cumpănă scârțâitoare. Și castanii... acei castani ai curții domnești, punând stavilă uliței, păreau a fi primii copaci ai lumii, abracadabranți și cumpliți în dialogul lor cu vântul. Și parcă și eu, prin ferestruica odăiței, așteptam să văd o perindare de chipuri cunoscute demult, la capătul altui veac, învăluite în mantia morții, ca cerul într-o toamnă târzie...
Mă trezea din înțepenire doar trosnetul focului, în sobă. Și flăcările aruncau văpăi în drum, uscând glodul ulicioarelor anonime. Acolo, în răspântie, erau cimitirul și mormintele lui cu pomii-străjeri, darnici, ce își slobozeau fructele în poala îngropaților. O lume încetinită, o putere a locului care mă captiva, care îmi stăpânea privirea, fixând-o dincolo de picurarea albă a lunii. Cine era îngropat acolo, gârbovit de căderea zăpezilor, iarna și a fructelor, vara? Cine se uscase ca opaițele și se urcase caiere-caiere înspre fusul toamnei târzii? Și mi se părea neverosimil tot chinul nostru schimonositor, viața noastră încercănată, zgârcită sub încleștarea agoniselii și risipei. Cui folosea știința stoarcerii, aurul și tumultul și orele împovărătoare, dacă după ele avea să urmeze mocirla haosului? Mă întrebam în gând, parcă în vis, și tot ca într-o visare îmi răspundeau flăcările din vatră, palpitând împreună cu ritmul inimii mele: un pas apăsat, altul pierdut; un pas real, altul închipuit. Ascultam nerăbdarea stelelor, și a crengilor și a tot ce mă înconjura. Grabă cuminte de a crește, de a lumina, de a împlini o devenire... în vreme ce pe mine mă pândea devenirea țărânii. Și ferestrele îmi șopteau cumințenia cu vorbe de vânt și lumină. Între pereții de chirpici, timpul creșterii și timpul transformării îmbătrâneau statornic. Iar inima mea bătea în piept, în pereți și ferestre, gata-gata să le năruie.
Stăteam acolo, cu tălpile dând sărutul vânăt pământului; cu fruntea lipită de geamul rece, în vreme ce pelicula de frig mă amorțea. Mă descopeream într-o nesfârșită uimire a creșterii, a frământării; în aceeași zvâcnire parcă în somn, eu și sufletul casei, și sufletul toamnei târzii, în împrejurimi cunoscute sau presimțite. Privindu-mă într-o fereastră răsfrângând zâmbetul lunii și neliniștea mea. Privind, de fapt, cum îmi torcea caierul fuiorul vremii târzii...
* * *
Odaia tomnatică e pustie și goală acum, pereții nu mai sunt decât rotocolul făcând culcuș tuturor frigurilor, învinețirilor și tremurului-cutremur. Iar haloul sonor al cămăruței îi propovăduiește lipsa viului. Și vântul îi mușcă zidurile, încovoindu-i ferestrele, grinzile, anii.... Mușcă din carnea albă a crinilor, zdrobindu-le trupul crescut cu mlădieri de grija unor palme trudite și blânde. Grădinile miros a fum de uscăciune, fiindcă pe sub garduri mai stau oploșite doar gândurile mele. Căci așa își răzbună furtuna toate absențele: hăituind în dușmănie dogoarea și frunza, asaltând bătătura cu gheare de crengi, cu leșuri de flori, cu praf și nisip de-ngropăciune. Și se tot pleacă din sat; se pleacă în grabă; de chinuri, de boli și de bătrânețe se pleacă, în dangătul de înmânare, de restituire răzlețit de turla mohorâtă.
Atâta întristare îmi ostenește firea, acaparată și ea de nesațul toamnei. Nu te mai văd niciunde, nu îți mai zăresc nici măcar silueta părelnică, îmi rostogolesc prin unghere privirea înnorată, prevestitoare de ploi. Și tu te-ai grăbit să pleci, nici nu ai mai stat să aștepți ploaia de toamnă, fiindcă o aripă senină de vară nu putea să ducă spre zenit decât o ofrandă fără cusur. Așa că te-a luat pe tine. Nu te mai întâlnesc în bucătăria de vară, nu îți mai urmăresc respirațiile somnului și nu îți mai pregătesc ligheanul și apa... și nu mai are cine să îmi spună „lasă, dă-i pace”, pentru a-mi alunga teama sau vâltoarea, cu privirea iubitoare de crini și copii. Erai în poartă, acolo te-am lăsat ultima dată, te întorceai de la rubedeniile tale, lutul și țarina, și de atunci bulgării lor te-au tot sărutat, te-au tot înlănțuit, până te-au ascuns de tot în chingile, în poalele lor. Între brațele porții, în îmbrățișarea ei largă mi te amintesc, acolo ți-am făcut ultima poză, cu rânjetul coasei spânzurat pe umărul tău stâng. Și măcar de-aș fi știut că rânjetul ei avea să te înghită, să te ducă înspre hotarul de jos...!
Ai plecat și în urma ta au rămas amintirile de pripas și câinele bătrân, dar și el te-a urmat între timp. Și nimic nu mai este îmbătrânire statornică, și aici nu mai sunt acasă. Privesc castanii de pe fereastra verandei, scheletul ei lemnos era neînchegat când ai mângâiat-o ultima dată; ea nu te-ar recunoaște și nu ar tresări sub șoaptele pașilor tăi. O privesc și ignoranța, necunoașterea ei îmi pare ostilă. Orfană de tine, cum sunt, înghețată de altă peliculă de ger, aștept să îți vorbesc din nou cu vorbe de vânt și lumină. Să îi întorc pământului sărutul vânăt, să îl răsplătesc regăsirea... Să ne îmbrățișăm din nou sub învelitoarea lui de ocrotire. Să ne încălzească aburii gurii sale trupurile țepene. Să devenim una cu el, să fim din nou trup din trupul țărânii... Fi-ne-vom iarăși alături, eu și cu tine, în bucuria reîntâlnirii. În pacea ninsorilor care ne vor albi chipurile ostenite. În tihna crucii piezișe și a fructelor slobozite în poala noastră de către pomii străjuitori și darnici tuturor plecaților... și ajunșilor...