Erau copii, urmau să intre în clasa I, la școala din cartierul unde locuiau de când s-au născut.
El și ea ținându-se de mână, au intrat în parcul orașului, oprindu-se să se dea în toboganul unde adesea se distrau, însoțiți de părinții lor, având și acel ciudat sentiment de protecție, chiar dacă nu întotdeauna simțeau cum privirea acestora era ațintită asupra și celor mai neînsemnate gesturi inocente de copil.
Anii s-au scurs parcă prea repede, au ajuns la vârsta adolescenței, iar plimbările lor prin parcul de tei și castani au căpătat o splendoare cu totul deosebită, complice la îmbrățișările lor fiind parfumul amețitor al florilor de tei, iar ghid în plimbările lor având șirul de bănci mărginașe aleelor frumos garnisite de florile ,,nu mă uita’’!...
Au fost curând zguduiți, după trecerea anilor, de nemilosul miez al realității, când veghind la nevinovata joacă a copiilor lor, au tresărit când băiețelul, îndepărtându-se de surioara sa, riscase să-și frângă mânuța în spițele roții de bicicletă a unui alt copil.
Venise și vremea când și aceștia urmau să aibă familiile lor,
lăsându-le părinților o rană adâncă în suflet, amintindu-le parcă de faptul că timpul nu iartă, te-mpinge amăgitor, de pe aleea pavată de șoapte romantice spre vocea uzată de strigăte deseori încercate de neliniști fondate, regăsite-n ecoul de griji părintești…
La nici una dintre generațiile descrise mai sus însă, dangătul de clopot auzit ca din adâncul Pământului parcă, nu le-a deranjat buna-dispoziție de a se plimba prin parc, de a-și depăna plăcutele amintiri ale vieții!...
Din rubrica de pompe funebre a ziarului local mai aflau de moartea cuiva, a unui concitadin, dar se consolau mult prea repede, când aflau că era bătrân sau, indiferent de vârstă, oricum suferise de-o boală incurabilă, prizonier al acesteia fiind de mult timp, prea mult uneori...
Doar când le-a decedat o rudă apropiată au fost surprinși de faptul că dincolo, de gardul verde al parcului, se aflau cărărui meticulos aranjate, iar în locul băncilor arcuit rânduite, erau doar denivelări dreptunghiulare, ce aveau rezervate la ceva adâncime un loc de ședere pentru eternitate.
Și aici, chiar dacă Soarele strălucea cu aceeași putere, fiorii din sufletele cuprinse de tristețe, le produceau senzații de ace înfipte de furtuna polară în fața inundată de lacrimi ale durerii,când făr' de prea multe cuvinte înțeleseră că pășeau pe aleile Parcului Rece []
La una din laturile dreptunghiului plin de flori, frumos ornate, se găseau pe o cruce sfințită, gravate citeț, literele numelui ,,robului lui Dumnezeu'', ce zăbovise un timp în sala de așteptare din Antecamera Morții []...

Iulian Nistor – Vaslui, 15 mai 2007