Am lipici. Categoric, am lipici la copii. Se întind spre mine cu mânuțe moi, parcă fără oase, cu ochii deschiși senin, cu bula lui Bichat întreagă din obrăjori. Nu contează că sunt mare, că îmi spun "domnișoară" și "tu" în cursul aceleiași fraze. Ei n-au făcut analiză gramaticală.Ei nu fac analiză de nici un fel, nici gramaticală, nici matematică, nici psihologică și nici nu țin, avari, contabilitatea faptelor tale, dacă i-ai supărat o dată, de două ori, de mii de ori sau doar i-ai tratat câteodată cu o ușoară enervare. Ei au sufletul cel mai mare de pe pământ și uită repede, și iartă.

Le găsisem pe amândouă în gară, așteptând același tren cu care trebuia să plec și eu. Erau de mână, cuminți. Bunica avea cocul sur și bogat, nepoata, codițe moi și blonde. Mi-au făcut loc pe bancă, lângă ele, spunându-mi, "domnișoară, ești frumoasă, dar tare ostenită pari..."
Posibil, pentru că a machiajul meu era doar ajustat, nu refăcut după o noapte în discotecă. Eram și nervoasă pe deasupra, pentru că mă luptasem singură cu bagajele până acolo.
"Motiv de dat papucii", îi spun în gândul meu lui V. "Nu pentru că n-ai fost calul meu de povară, ci pentru că tocmai TU te-ai oferit voluntar să vii cu mine și tot TU nu te-ai ținut de cuvânt și chiar dacă eu nu ți-am cerut nimic, ai promis."
- Cum te cheamă?
- Cristina. Pe tine?
- Andreea Loredana.
- Si mai cum, mamaie?
- Uhm, stai să mă gândesc. Andreea Loredana S...
"Of, și știa, dom'le, că trenul de 16:05 e mai mult pentru navetiști și că e plin de fiecare dată...Trebuie să caut un loc, să nu stau în picioare atâta drum..."
- Si uite, atâția ani am eu, zise copila. Aproape îmi băgă patru degetele în gură, din avânt, să îmi arate.
- Daa? Nu mai spune.
- Andreea, nu-i frumos, o deranjezi pe domnișoara...
- Lăsați-o, doamnă, că nu mă deranjează deloc.
- Da, lasă-mă...și matale ai zis că te duci să-mi iei alunițe. Hai, du-te acuma, că uite colo în zare, trage trenul pe șine. Hai, că așa ai zis.
- Păi, și dacă pleacă trenul? Vrei să alerg cu tine și cu bagajele după el?
- Hai, că e acolo-șa și vii repede, nu pleacă trenul.
- Mergeți liniștită, doamnă, am eu grijă de bagaje și de ea, apoi ne urcăm în tren toate trei.
- Păi...m-aș duce, că nu mai scap de ea, mai încolo. Andreea, să fii cuminte, s-asculți de domnișoara, da? Să nu pleci de aici, că trece trenul peste tine, auzi?
Andreea i-a întors spatele și s-a suit de-a dreptul în brațele mele, "uite, aicea stau", eu am început să râd, bunica a plecat cu Andreea-nu-i-frumos-ce-faci-tu, iar eu am ramas cu nu-i-nicio-problemă. Totuși, cred că am avut ceva emoții la început, n-am fost niciodată dadacă de copil străin.
-Auzi, da' tu ești la școală? In ce clasă ești? E frumos la școală? Sunt mulți copii?

Păi...așa a început povestea, da, sunt copii mulți la școala mea, dar mai mari, cât de mari, foarte mari, cât trei Andree la un loc, la ani sau la corp, și la ani, și la corp, așa de mari, da, așa de mari, dar ea nu poate să meargă la școală, că degeaba au ei un cățeluș cu frățiori și cu mămica lui în curtea școlii, știe ea, că a văzut ea, că stă chiar lângă școală, dar nu poate să meargă, pentru că trebuie să stea cu Nuța, cine-i Nuța, Nuța e păpușa ei, e la mamaia în sacoșe, în sacoșă, în sacoșe, ea cum a zis, dar crede că ar fi frumos la școală... Când s-a întors bunica, nu mai aveam emoții, dar aveam capul calendar și eram prietene.

Ne-am așezat undeva în spate, în ultimul vagon. E mai comod, e mai cald, atunci era toamnă târzie și se întunecă devreme toamna, dacă se urcă vreun bețiv, aveam noroc, pentru că în vagonul acela stau și nașii întodeauna, măcar nu urma să avem incidente majore pe drum. Andreea stătea pe locul de la geam, lângă bunica; eu, la margine, în fața lor; lângă mine, sacoșa mare cu dulciuri, cu sucul și, probabil copleșita de ele, Nuța.
Din senin, a aparut o grasă, o cunoștință de-a lor, ce faci tu, Eleno, că de când nu ne-am mai văzut, și s-a așezat lângă bunica. Andreea a trecut în brațele mele, sacoșa sus, pe raft, lângă bagajul meu, nu înainte de a lua alunițele, de a desface punga, de a băga lacomă mâna înăuntru și de a-mi întinde mie un pumn cu alunițe:
- Vrei?
- Andreea, așa te-am învățat eu?
- Nu vreau să mănânc. Papă tu, să te faci mare.
Andreea îmi spunea povești. Se chinuia să se smulgă din brațele mele, cu ochii la bunica. Povestea era cu o familie adevarată, cu o mămica și cu un tătic, cu două surioare și cu o masă fermecată care se așeza și se strângea singură, mereu, mereu plină cu de toate. Bunica mai căuta o dată cu gândul prin dulapul din bucătăria de acasă și zâmbea. Ce păcat că era doar o poveste!

- Auzi tu, m-am întâlnit cu Irina. I-am zis, bine, măi, fată...Bunica are lacrimi în ochi. Si știi ce mi-a zis? Eleno, tu să nu te superi pe mine, că ce femeie ești dumneata și ce femeie Irina...I-am zis, bine, măi, fată, să nu dai tu un semn de viață lu' maică-ta și...
- Pun-te masă cu noroc și frumoasă cu bucate pentru toți din casă...
Nu pot fi atentă la conversația de pe bancheta din față. Imi dau seama că nu e nici politicos.

Cineva bate în geam. Este V.
"Acum, vii, măi? Si cine mai e și prostul ăla care rânjește lângă tine?"
- Andreea, stai tu puțin aici, că eu trebuie să ies nițeluș afară, bine?
- Da' vii repede?
- Vin, vin!

Si bună, bună, nu pot să te trimit cât colo, de unde-ai venit, că suntem pe peronul ăsta, cu niște ochi de copil pe mine, cu niște ochi de prieten-al-tău pe tine și pe mine și nu vreau să pici de nesimțit, cu ochii tăi pe mine și nu vreau să crezi că îmi pasă, nici să pic "dependentă de tine", că nu sunt.
Bunica și Grasa se uitau la noi. Vorbeau.
Bine, poți să mă ții în brațe, că oricum am înghețat bocnă, am geaca în tren după cum observi, trebuie să plec, mă așteaptă copilul, cine e copilul, copilul e Andreea și are două palme ca un fluture lipit cu năsucul pe geam.
Pa, pa, bine, știu că trebuie să pleci, nu mai fi supărată. Bine, bine, pa.
- Gata, Andreea, m-am întors!
Dar V. nu a plecat, îmi trimite bezele idioate când pornește trenul. Andreea ar scoate limba la el. Nu mai vrea să stea în brațele mele, dar trebuie, pentru că între Grasa și bunica nu e loc.
- Domnișoară, ce băiat frumos ai! Să ții de el, că-i mai înalt ca dumneata și îți stă bine!
"Da, Graso, e înalt și Andreea nu-mi mai vorbește."
- E un...coleg. Așadar, un coleg, nu prietenul, înseamnă că m-am hotărât. Are să-și ia papucii cât de curând, că doar am de învâțat, vine sesiunea, nu pot să mă concentrez asupra noastră, etc, etc. Nu-i așa?
- Bine că n-ai spus că ți-e frate, că nu știu niciun frate care să-și țină sora așa, îmbrățoșați...
"Asta nu-i treaba dumitale. Andreea, de ce nu vorbești cu mine?"
Bunica e singura care îmi înțelege mâinile întinse spre trupul mic, îngenunchiat pe locul de la fereastră...
- Lăsați-o, domnișoară, că e geloasă, dar îi trece ei... Andreea, de ce nu vorbești cu domnișoara? Hai, dă-te de la geam, că tragi curent...

Trenul se legăna cu noi, gemând de peste tot, monoton. Andreea s-a culcat pe banchetă, cu capul pe coapsa mea. "Măcar acum pot s-o mângâi, să-i mângâi cozile moi și să ignor vorbele Grasei."
- Hai mă, da' să nu-și vadă ea copilul? Să nu vină ea la groapa deschisă a lui taică-său? Măi, Eleno, eu i-am zis, și ea mi-a spus că nu poate acum, că a venit doar după acte. Era cu italianul ăla... Eleno, nu te supăra pe mine.
Trenul înca gemea.

- Domnișoară, să n-o întrebați niciodată de mă-sa, că a plecat și a lăsat-o doar cu mine. Si eu ce să-i spun copilului? Zic și eu că o să uite...
"Dar când va fi mai mare, va afla, și o va durea din nou. Acum e dor, dor de mamă, dar tot e mai puțin, pentru ca nu înțelege motivele, dorul va trece, va fi mai mult mai târziu, și dacă bunica... va fi conștientă că ea e aproape singură pe lume. Si nu va înțelege că nu are și nu a avut nicio vină decât la maturitate."
Am trecut de la cozi la mânuțe.
"Sunt docile în mâinile mele, nu mă mai respinge, dar tot nu-mi vorbește. E somnoroasă." I-am condus degetul arătător în șanțul pulsului de la încheietura mea. Fața i s-a luminat dintr-o dată.
- Simți?
- Da!
- Uite, și la tine bate!
"Of. In sfârșit".
Poveștile se reluau: "pun-te, masă, bogată și frumoasă, să ne dai de mâncare la toți și apoi să te strângi dacă poți."

Bunica, Andreea și Grasa au ajuns aproape de destinație. Am îmbrățișat-o pentru prima și ultima oară pe copilă, (eram din nou prietene), ea m-a pupat pe obraji, refuzând să se îmbrace.
- Doamnă...spun eu bunicii. Nu fiți tristă. O să vedeți că se va întoarce după ea. Când o să fie pregătită.
Bunica îmi zâmbește amar și îmi strânge mâna. "Of, domnișoară..."

Peste aproape doi ani, le-am reîntâlnit întâmplător în același tren. Probabil că nu le-aș fi luat seama niciodată, ar fi fost doar o familie ca oricare alta care a trecut vreodată pe un coridor îngust de tren, pe lângă compartimentul în care călătoream, dacă n-aș fi recunoscut-o pe bătrână. Mergea în spatele fetiței.Poate n-aș fi aflat niciodată ce s-a mai întâmplat dar m-am repezit pe hol, fără să dau nimănui o explicație, am alergat după ele (se grăbeau să coboare din tren) și, fără să țin seama de politețe, am prins-o de mână pe bunică.

- Bună ziua, doamnă, nu mă mai țineți minte? Eram entuziasmată și temătoare că vor pleca și nu le voi mai vedea niciodată, dar abia retrospectiv am realizat cât de ridicolă puteam să par, căci nu erau obligate să se gândească la mine, ce dacă eu mă mai gândisem uneori... Fetița era deja mai în față, uitându-se mirată la mine.
-...Da, domnișoara...Uite, Andreea, n-o mai ții minte pe domnișoara? E prietena ta din tren...
Dar Andreea era nerăbdătoare să se oprească trenul. Tinând capul sus, s-a uitat nepăsătoare, fără răutate, la mine, și a rostit clar: "Nu." Era tot un copil frumos, parcă mai puțin trist.

- Lăsați, nu-i nimic, mergeți, că a oprit și trebuie să coborâți, doamnă...

- Domnișoară...Un lucru trebuie să vă spun: să vă dea Dumnezeu sănătate și tot ce vă doriți, că mare dreptate ați avut atunci...ultima dată.