Toată viața mi-am facut probleme crezînd că cei din jurul meu îmi sînt mai presus, din varii puncte de vedere. Dincolo de absurdul acestei mărturisiri (pentru că e natural ca mulți dintre cei din preajmă să se dovedească a ne fi, prin ceva, superiori) vreau să se înțeleagă că unele situații în care mi-am creat, deliberat, complexe de inferioritate, s-au dovedit a fi false. Sau, cel puțin, piedestalele pe care i-am așezat pe unii dintre cei cu care mi s-a intersectat destinul s-au năruit la scurt timp după ce le-am scanat, atît cu privirea, cît și cu sufletul, dedesupturile, culcușul, sau manifestările ferite de ochii publici. Și mă refer aici la o paletă largă de situații, de la simple dezamăgiri ce privesc aspecte superficiale ale vieții, pînă la altele de profunzimi cu mult mai dureroase. Prin acest text nu vreau să judec pe nimeni (deși, cîteodată, în vîrtejul confruntărilor, am facut-o), vreau doar să constat cum deseori am avut tendința de a exagera anumite calități (dovedite, desigur) ale unor oameni, exacerbîndu-le, extrapolîndu-le, cumva, în zone în care-și pierdeau forța și rostul, atît de puternic penetrante părîndu-mi-se-ră la prima vedere.
Cel mai simplu exemplu care îmi vine în minte este legat de o fosta colegă de facultate. Am remarcat-o din prima zi în care am pășit în curtea instituției (nici nu știam, pe atunci, că-mi va fi chiar colegă de grupă). Era și dificil să n-o remarci. Absolut superbă, dar nu genul acela de “famme-fatale” după care se dau bărbații în vînt (deși și ea a făcut, de-a lungul celor cinci ani de studiu, cohorte de victime), ci mai mult pe stilul frumuseților ce apar în Vogue: ochi migdalați, ten de porțelan, chip armonios încadrat de o tunsoare carré perfectă. Rafinată, în sensul cel mai “parizian” cu putință. În plus, îmbrăcată după tendințe pe care numai o împătimită a modei le putea adopta, la acea vreme, cu atîta naturalețe. Avangardistă fără a fi ostentativă. Curată. Deloc vulgară. (Eu n-am aflat ce formă are fundul fetei ăsteia decît acasă la ea, într-o vară, cînd se plimba, prin dormitor, în chiloți). Acesta fiind ambalajul (de excepție), nici conținutul nu s-a dovedit a fi mai prejos: inteligență peste medie, sete de literatură (căci mereu făceam schimb de romane), maniere impecabile.
Dar, pentru că am amintit, ceva mai sus, de casa ei, șocul pe care l-am avut cînd am vizitat-o întîia oară a fost pe măsura fascinației inițiale. Cunoscusem prințesa și ardeam de nerăbdare să-i vizitez castelul. Era un apartament obișnuit dintr-un cartier obișnuit, dar nu asta m-a frapat, ci interiorul lui. În loc de palat am găsit o cocină și, credeți-mă, cuvîntul nu e deloc dur. Ea venise de cîteva ori la mine și-mi amintesc cît de stînjenită eram de locuința mea modestă, ce grijă aveam să nu se observe vreun fir de praf uitat pe mobilă, ce rușinată mă simțeam de fotoliile mele cam roase de vreme (și de mîță). Pe lîngă ce am vazut la ea, apartamentul meu părea luxos. Și nu mă refer la stil sau la valoarea mobilierului. Acea făptură splendidă locuia într-o mizerie de nedescris și un miros infernal. Stratul de praf de pe mobila din casă avea grosimi măsurabile cu șublerul. La intrare, te izbea “mireasma” pantofilor bărbaților casei, pantofi în care se zăreau îndesate șosetele purtate peste zi. La ea în cameră patul, nefăcut, aproape era îngropat sub un morman de haine superbe și, în mod miraculos, curate. Chiloți înșirați peste tot. Farduri Dior si Clinique, la fel. Sticluțe de parfum scump presărate printre cărți prăfuite. După șocul inițial, furată de conversație, mă mai obișnuisem cu decorul și chiar mi se părea că mix-ul de lux și derizoriu are un aer boem. Însă calvarul a continuat în bucătărie, unde am fost invitată la o cafea și o prăjitură. Pe faianța murdară mișunau gîndaci roșii. Prietena mea a scos din frigider tava cu bunătăți dar, ghinionul meu, am observat cum unul dintre gîndaci decedase pe o pătrățică de plăcintă, copleșit probabil de frig și îmbuibare. “Nu-i nimic,” - a spus ea, grațios, - “îl dăm la o parte și mîncăm din partea cealaltă a tăvii”. De parcă insecta n-ar fi putut inspecta, conștiincioasă, întreg teritoriul, înainte de a-și da obștescul sfîrșit.
Cazul descris mai sus, deși prezentat pe larg, nu a fost, pentru mine, de mare importanță. Am continuat să-mi admir prietena la fel de mult, pentru frumusețea și alura ei nobilă. (Numai că am refuzat categoric să mai mănînc prăjituri de la ea, motivînd cure de slabire interminabile).
M-au durut mai mult, de-a lungul timpului, alte tipuri de dezamăgiri. Sau, dacă nu m-au durut, m-au întristat, m-au revoltat, m-au contrariat și m-am întrebat, de fiecare dată, cu naivitate: “Cum e posibil?”. Iar multe dintre cazuri vin din istorie, din literatură, din artă, sînt arhicunoscute tuturor și măcar exemplul lor ar fi trebuit să mă învețe, și în viața mea personală, că cei în fața cărora te închini sau te minunezi sînt tot oameni, adesea trist de imperfecți. Din decență și din respect pentru darurile prețioase pe care ei le-au dat lumii, nu voi da nume, dar multe se știu. Scriitori pe care, citindu-le capodoperele ce mustesc de talent, înțelesuri profunde și pilde înțelepte, i-ai crede deasupra oricăror manifestări greșite sau meschine, afli apoi, parcurgîndu-le biografiile, că și-au irosit existența în vicii dintre cele mai banale, alegeri politice reprobabile sau frămîntări sufletești care i-au împins la suicid. Poeți celebri, ale căror superbe versuri de dragoste, de dor, de sfîșiere te-ar duce cu gîndul și cu o minimă logică a imaginației către prezențe serafice, spirite însingurate, suflete calde, își plimbă talentul uriaș în trupuri hulpave, au apariții mondene caraghioase și apucături social-oportuniste. Cîntăreți cu voci de înger, instrumentiști cu har, virtuozi ai penelului și-au măcinat viața de zi cu zi prin obsesii, porniri violente, handicapuri emoționale. Despre femei emancipate, intelectuale rafinate, guru de presă, războinice ale metaforelor care, în editoriale răscolitoare, etalează abisurile unei gîndiri fără cusur, dărîmă prejudecăți și răstoarnă clișee, descoperi că-și gestionează propriile iubiri cu o infantilitate adolescentină, că scriu în sms-uri minciunele siropoase, că își cicălesc bărbații, îi cotrobăie prin e-mailuri căutînd trădări și fac crize isterice de gelozie aidoma muierilor slabe de înger.
Acestea sînt doar cîteva exemple, dintre cele trăite și auzite de mine. Repet, nu cred și nu vreau să cred că abisul ce se cască uneori între esență și aparență știrbește, întrucîtva, valoarea notorietății lor, pe drept cîștigate. Și este de netăgăduit generozitatea cu care ne luminează viețile și ne ating destinele aceste spirite luminate, geniile ce se nasc o dată la sute de ani sau, în general, oamenii care sparg, prin ceva ieșit din comun, crusta mediocrității. Dar poate, pe undeva, realitatea ne trimite semnale timide că ar fi mai bine să ne lăsăm idolii pe soclul pe care i-a așezat cîte un dar divin și să nu le scormonim în vieți, să nu încercăm să-i cunoaștem îndeaproape, oricît de mult ne-am dori. Paradoxal, așa le vom accepta mai ușor latura pămînteană, așa ne vom lăsa, perpetuu, inspirați de izbînzile lor, așa îi vom putea iubi fără limite.