M-am trezit cu un sărut în dimineața aceea, prima, pe de o parte, dar altfel decât toate celelalte, uitate, pe de alta. L-am pus deoparte, pentru mai târziu. Nu știam prea bine ce să fac în legătură cu zidul acela aproape departe care se ridicase în jurul meu.
„Cum putem fi atât de aproape și simți atât de departe? Cum putem fi atât de departe și simți atât de aproape?”, am întrebat, după ce am mai deschis un ochi. Știai prea bine că se pregătește o distanță între noi și că asta nu e în măsură să liniștească în vreun fel apele. Erai pregătită și m-ai luat cu tine până în bucătărie, să faci ceva de mâncare. Eu am rămas pe gânduri, în același loc și m-am aplecat peste sărutul tău. El s-a revărsat peste mine și m-a învelit într-un soi de intimitate, iar tu ai tăcut preț de un zâmbet, așa cum se obișniuește în astfel de ocazii. Era destul de cald. Am hotărât că e un motiv suficient să ne vedem mai departe de lumea concretă, din care mâncasem deja două sandvișuri.

Al treilea avea un sentiment identic, de abundență, poate chiar de surplus al ingredientelor. De aceea, am refuzat să mă mai las surprins de aceeași lipsă desăvârșită a componentelor aparent suplimentare, care în momentul de maximă intensitate, cel al contactului fizic, al consumării, nu reușea să-mi trezească decât, cel mult, senzația unui echilibru inconsistent al gustului, dar asta contează mai puțin în momentul de față...
Diferită era, de fapt, doar rușinea încercată în acele momente de cana mea de ceai. Era goală pe dinăuntru. Tăcea.
Gânduri mai bune au revenit la al patrulea sandviș, ultimul, de altfel. Înainte să ne întoarcem dincolo m-ai luat de mână, dacă mai ții minte. Am avut sentimentul unui deja-vu, ceva ce n-ai văzut. Am servit apoi cafeaua, amară, așa cum o faci tu. Mi-am pus lingurița obișnuită de zahăr și am amestecat-o cu luare aminte, care a venit însoțită de o prietenă mai veche, o amintire ce ținea moțiș să se povestească singură, fără vreun motiv anume.

Se făcea că mă împrietenisem pe drum cu un pinguin. Veneam înspre tine și tu fremătai fără să știi. Discutam cu noul meu prieten aspecte care păreau importante, dar nu erau, iar restul se uitau la noi fără să priceapă mare lucru. A venit un somn și eu i-am zis pinguinului „A venit un somn”. „Ocupă-te tu de el”, mi-a răspuns.
Am închis un ochi, apoi pe celălalt. Când i-am deschis, i-am deschis pe amândoi o dată și, ce să vezi: în locul pinguinului, o babă. „Ei, drăcia dracului”, mi-am spus, închizând repede ochii, să cântăresc mai bine situația. Am cântărit-o, am zâmbit larg pe sub gene și am priceput că totul avea legătură cu ce discutasem nu cu mult timp în urmă. Pinguinul era obosit și îmi spusese de la bun început că nu dorea să meargă așa departe.
Am ieșit pe culoar, mi-am aprins o țigară și am început să vorbesc din nou cu el, deși coborâse la stația anterioară. Râdea, ajunsese acasă și îmi povestea cum ne-am luat rămas bun și cum m-a încredințat unor oameni pe care nu îi cunoștea. Le-a spus să aibă grijă de mine, ca nu cumva să ajung prea departe. Ei nu pricepuseră oricum, nimic din toată întâmplarea, iar eu nu mai știu ce făceam.
Apoi, pinguinul m-a întrebat unde sunt. „Lângă o babă care ești tu”, i-am răspuns.

Până la urmă, toate acestea și poate multe altele, despre care am să vă povestesc altă dată, s-au pierdut într-o gară. În gara din tren, unde mâinile nu flutură niciodată batiste.