Cred ca facem parte dintr-o specie care mai are multe de învațat, bine învelita în prejudecațile ei - colaci de salvare într-o lupta disperata cu timpul și cu nesiguranța unui sistem mai larg de gândire.
Cred în puterea individului de a deveni mai mult decât ceea ce este. Este singura PUTERE adevarata pe care o are și o exercita extrem de rar. Face rau la apendic(-ul existenței).
Cred în rezistența la schimbare. Poate asta sunt și aceste rânduri ale mele.
Cred ca veți avea cu toții o cu alta parere decât a mea. Daca ar fi altfel... ce monotonie!
Cred ca Dumnezeu îți da dar noi ne așteptam sa ne bage și în traista. De cele mai multe ori, întrebarea cu „muieți-s posmagii?” nu ne face decât sa pierdem ceva important.

Și ma opresc aici pâna a nu face un decalog. Sa ma justific.
Am întâlnit deunazi doua doamne de la Martorii lui Iehova.
Eu le spuneam de sistemele religioase ale lumii, de monoteismul ca idee avansata de religie și de dogma. Ele îmi citeau din Biblia îngalbenita de însemnari. Despre singura religie adevarata. A Martorilor.
Eu le rugam sa nu mai spuna ca lumea e o MIZERIE guvernata de Satan. În primul rând ca nu prea cred în existența acestui personaj. Pentru mine lumea e un loc superb, iar Paradisul ni-l putem face doar noi. Oamenii sunt frumoși - atenție, n-am spus PERFECÞI, nu GUNOAIE! Ele îmi citeau din Biblia îngalbenita de însemnari. Despre Apocalipsa, Iad și Satan....
Eu le spuneam ca poate nu pot schimba mult, dar pot sa încerc sa traiesc altfel, conform preceptelor mele morale pe care mi le-aș pastra chiar daca aș afla ca Iisus nu a existat, ca nu exista Dumnezeu. Ele îmi citeau din Biblia îngalbenita de însemnari. Despre blasfemie.
Eu le spuneam ca niște rânduri dintr-o carte oricât de "sfânta" nu ar trebui sa duca la Inchiziție, intoleranța. La urma - urmei faptul ca exista atâtea biserici creștine, inclusiv a lor, nu arata decât orgoliul uman. Ele îmi citeau din Biblia îngalbenita de însemnari. Despre singura religie adevarata. A Martorilor, care vor aduce lumea asta mizera spre credința.
Eu îmi pot închipui ca greșesc crezând într-un Dumnezeu simplu, același pentru mahomedani, creștini, etc. Ele nu. Ele îmi vor citi din Biblia îngalbenita de însemnari. Iar despre blasfemie. Despre Dumnezeul Carții. Unicul. Dumnezeu închis într-o carte. Jalnic.

De aceea...: "Cred ca facem parte dintr-o specie care mai are multe de învațat, bine învelita în prejudecațile ei - colaci de salvare într-o lupta disperata cu timpul și cu nesiguranța unui sistem mai larg de gândire"
Acest dicton se aplica în toate domeniile existenței.
De la parinții ortodocși care nu-și lasa fiica sa mearga la Biserica Baptista pentru ca "te corup" - (?!)
La batrâna care atenționeaza tânara din biserica sa nu mai treaca prin fața altarului ca "nu se face".
La cel care își atenționeaza prietena ca ar prefera ca ea sa nu faca topless fiindca ar însemna sa-i împarta corpul cu privirea celorlalți (O, daca ar ști el ca trupul unei femei poate fi împarțit, sufletul niciodata!!!)
La femeia care renunța la dragoste pentru ca prietenul ei nu crede in IIsus... (daca El ar fi existat se va fi zvârcolind în Ceruri sa știe ce fac oamenii din "dragostea" pentru el)
La cel care renunța la dragoste pentru ca "nu îi poate face fața". De parca dragostea ar fi un razboi. Iar rugamințile neurmate - poate pentru ca sunau coercitiv - se transforma din marunțișuri ce pot fi depasite în drama existențiala a barbatului al carui cuvânt nu e litera de lege

Cred în puterea individului de a deveni mai mult decât ceea ce este. Este singura PUTERE
adevarata pe care o are și o exercita extrem de rar. Face rau la apendic(-ul existentei).
Punctul asta îl traiesc. Îmi plac - și respect enorm - oamenii care fac același lucru. În acelasi timp disprețuiesc profund exemplarele speciei care se cred deținatoare ale adevarului absolut despre viața, dar nu fac altceva decât sa repete prejudecați vechi de când lumea despre ce direcție tre' sa ai în Biserica, în cine sa crezi și când, sau cât din corpul tau sa expui fara a periclita posesivitatea instictiva a individului.

Cred în rezistența la schimbare. Poate asta sunt și aceste rânduri ale mele.
Pesimism: va exista un echilibru pe care îl voi atinge doar când voi înceta sa-mi pun întrebari.

Cât de mult ne dorim ca oamenii sa fie frumoși și buni.
Spunem ca îi acceptam așa cum sunt dar ne așteptam sa acționeze PERFECT.
Cine sunt eu, sa pot face pe Martorii lui Iehova sa-și scoata nasul din cartea lor sau pe cei care cred ca sunt îndreptațiți sa aiba mereu dreptate ca s-ar putea înșela? Cea care se înșeala aș putea fi eu.

Dar ALEG:
Sa iubesc fara sa dau explicații pentru ce simt și când.
Sa îmi expun gândurile și sa le respect pe ale celorlalți chiar daca nu sunt de acord cu ele.
Sa gândesc liber de prejudecațile celor care cred în mitul Adamic al frunzei. Poți fi pudic și dobitoc în același timp dar impudic și fericit cu asta mai rar.
Sa nu am prejudecați iar cele pe care le am - sa ma ajute D-zeu sa cunosc oameni care sa ma scape de ele!
Sa risc incertul pentru cert pentru a-mi îndeplini un vis.
Sa schimb cine și cum sunt în fiecare zi așa cum doresc.
Sa doresc sa fiu fericita, și sa nu uit ca fericirea e in mine.
Sa nu îmi distrug dragostea.
Sa iubesc ploia și curcubeul.
Sa evit moartea câte puțin cum vreau, sa nu regret nimic la trecere...
Sa am rabdare.
Sa-mi fie foame de iubire și de frumos.
Știu ca aceste alegeri nu-mi vor garanta fericirea. Dar e o chestie deșteapta pe care o spunea un filozof al Antichității: "Nu cunosc o cale sigura de a fi fericit, cunosc însa un drum sigur spre nefericire: acela de a face pe plac tuturor." Avea Platon dreptate...

Așa ca... ce e degradant?
Sa intri în biserica altei religii?
Sa decizi sa nu crezi în ceva ce rațiunea ta nu poate accepta?
Sa ai dreptul sa alegi ce și cât sa arați, de la capacitate intelectuala la corpul tau?