Îmi urăsc lacrimile…
Lacrimile acestea imbecile ce stau acolo, atârnate, ca niște ciorchini de struguri agățați de vie și nu vor să se desprindă. Se încăpățânează, șe scutură, îmi ustură ochiul și genele și totuși…nu vor să se prelingă, să îmi aline sufletul.
Mă întreb cine oare a inventat lacrimile și de ce. Nu reușesc să le găsesc utilitatea oricât m-aș strădui. Nu fac altceva decât sa ne ude fața, sa ne umfle ochii,sa ne chinuie. Nu ajunge câte chinuri îndură omul, de ce trebuie să mai îndure și lacrimile?…Urăsc lacrimile…
Unii oameni se descarcă ascultând o muzică bună, alții alergând, mulți iubindu-se, iar eu,prin lacrimi. Însă astăzi seară refuză să mă ajute…De unde această lipsă de coordonare dintre trup și suflet? De ce oare inima îmi plânge,dar ochii îmi rămân secați_
Simt cum o privire căprui-verzuie mă măsoară din întunericul camerei, mă arde, mă pârjolește în interior…
Nici măcar nu mă obosesc să ma ridic, să o caut, să mă îndrept spre ea. De câte ori nu am încercat să o fac, de câte ori nu a dispărut înainte de a o putea atinge…Dar nu-i nimic eu știu că e acolo că e cu mine,că nu mă va părăsi niciodată. Cu timpul am învățat să înțeleg și să respect această relație a noastră, atât de tainică, miraculoasă, solitară.
Măcar de i-aș putea mărturisi cu câtă înfrigurare aștept apariția ei din întuneric, cât de des visez la ea, cât de dependentă am devenit de ea. E ciudat cum omul se pierde,se sidefează îndrăgostindu-se de cele mai bizare lucruri, pentru că de la prima întâlnire cu ea mă simt strălucitoare, glorioasă, importantă.
Sunt ghiocelul trezit la viață de raza de soare ce a pătruns prin pătura de zăpadă. Sunt cea mai plăpandă, singuratică rece și totuși atât de puternică supraviețuitoare a holocaustului actual.
Vreau să țip,să strig din toată inima că trăiesc, sunt vie și reușesc să supraviețuiesc fără iubire, bunătatea omenească și apreciere; ca eu am avut curajul să mă ridic, să aștept precum o stâncă urmatoarea și urmatoarea lovitură, să le primesc și să nu mă clatin. Că un om de caracter reusește să triumfe chiar și fără glas, chiar și dacă silabele îi rămân în gâtlejul uscat de neputință și tot ceea ce se poate auzi nu e decât un scrâncet disperat de prunc.
Și dorindu-mi atât de mult să simt furnicăturile sunetelor, am înteles ca lacrimile mele nu sunt altceva decât durerile unui om care nu se poate exterioriza, care se ascunde sub paravanul privirii căprui-verzuie. Că de fapt privirea critică ce mă urmărește neîncetat este propria-mi privire critică asupra neputinței personale.
Lacrimile substituie tăcerea…