Simt palpainda lumina a veiozei pe obrazul drept si ma streseaza ingrozitor cum incearca sa ma mangaie si tot ceea ce reuseste este sa ma enerveze.
Ma streseaza monitorul calculatorului, in fata caruia am scris pana acum, tot ce-am avut de spus inca de la inceputuri. Ma streseaza lipsa lui de personalitate. Poate as prefera sa ascult scartaitul creionului pe o foaie de hartie sau sa-mi murdaresc degetele cu cerneala neagra din rezervorul stiloului vechi de zeci de ani.
Poate simt, ca asa, stresata, nu mai am nimic de spus si tooata chestia asta ma streseaza ingrozitor.
Poate o sa ma retrag odata si odata intr-o cabana, in munti, o sa las vorba sa fiu vizitata si o sa ma inchid in ea, apoi o sa arunc pe fereastra cheia...
O sa privesc printr-o gaura din acoperis stelele si o sa termin odata pt. totdeauna conversatia pe care am inceput-o cu natura. Sa termin odata pt. ca dupa aceea sa nu mai am nimic de spus. Sa-mi feresc obrazul de lumina care, fie ea si naturala, fie ea a rasaritului sau a apusului, sincer ma streseaza ingrozitor.
Sa ma oblige apoi intunricul sa-mi ascult gandurile, sa ma oblige sa le pun in ordine, sa nu mai alerge nebune ...
Pentru ca aceasta gandire mizerabila, nepusa in ordine, care lucreaza ca un nenorocit de 486 suprasolicitat, este cea care ma obliga sa scriu.
Dar sigur, cand ma voi intoarce acasa, voi ateriza direct in fata monitorului, si stresata cum sunt de linistea care mi-a sensibilizat timpanele la zgomotul urban, voi incepe sa scriu despre stresul pe care l-am incercat in acele conditii arhaice, fara apa curenta si fara televizor.
Si sincer sunt atat de stresata incat nu reusesc sa gasesc un final plauzibil,
asa ca voi termina fara sa ma hotarasc ce voi face pentru a reintra in armonie cu mine insumi,
si in special,
pentru scapa de acest
Stress ingrozitor ...