Motto:
„Protagoras spunea că se poate discuta despre orice lucru pro și contra deopotrivă, și chiar și despre acesta, dacă orice lucru poate fi discutat pro și contra” - Seneca

Că poezia, ca gen literar, este o manifestare artistică este un lucru cât se poate de controversat. Și nu am să înșir aici nume ale celor care s-au exprimat în favoarea sau în defavoarea poeziei. Oricine a citit și altceva decât bibliografia de gimnaziu s-a lovit, în timp, de această polemică mai mult sau mai puțin explicită.
Problema care merită, zic eu, analizată este aceea de ce, în ciuda gravelor acuze care i s-au adus - unele bine argumentate, altele viscerale, altele deopotrivă – ea, poezia, nu constituie un simplu univers exotic, care să satisfacă false curiozități și false necesități estetice, ci a fost, a rămas și, se pare, va păstra permanent o coloristică ancestrală, incantatorie. Drog și utilitate, rampă de lansare și eșafod spiritual, mecanism încorsetat de reguli sau democrație absolută a expresivității – fiecare generație sfârșește prin a avea poeții săi. Acum – și acesta ar putea fi un alt subiect asupra căruia ne-am putea exprima pro și contra – nu aș putea să afirm că fiecare generație „are poeții pe care și-i merită”. Deși, într-o oarecare măsură, atunci când un copil este „rău”, este nu numai vina lui, cât și a părinților, profesorilor, societății în ansamblul ei și lucrurile ar putea fi extrapolate. Dar ceea ce voiam să evidențiez este că fenomenul rezistă și, dacă ea, poezia, aparține „oamenilor neserioși”, cum se face că, de cele mai multe ori, este negată, analizată și interpretată de oamenii care cred despre sine că sunt „serioși” tocmai pentru că nu scriu poezie?
În definitiv, fie analiză, fie traducere (atunci când este cazul), subscriu părerii că poezia nu poate suporta o mișcare de translație. Rezultatul unor astfel de abordări, mai bun sau mai rău artistic, nu aceasta este problema, nu face decât să mutileze spiritual autorul. Prin urmare, îndrăzneala unui „critic” de a afirma fără un draconic demers biografic, socio-psihologic, etico-estetic că „X autor a gândit, a scris, a văzut lucrurile…” mi se pare un delict la fel de grav ca acela pe care justiția îl încadrează la „substituirea de identitate”, la „fals intelectual și uz de fals” sau la „sechestrare de persoană”. De fapt, „criticul” superficial ar merita o pedeapsă cumulată pentru toate cele trei infracțiuni.
Atât poetul, dar și criticul, premergător unei opinii „originale” (deși nici atunci la modul absolut), fac apel, în egală măsură, la „modele” și la „criterii” deja stabilite, funcționale în momentul manifestării.
Nu știu de ce, dar, gândindu-mă la „critic”, îmi vine în minte ceea ce spunea Eugen Ionescu:

„Ce este un critic român? Un om de o timiditate deconcertantă, al cărui travaliu e să accepte. Uneori vrea să fie sever: severitatea lui are, atunci, stângăcia prostului. […] Criticul român e un profesor, de preferință provincial, care cunoaște stilistica. Sau care iubește pe Anatole France. Sau care e sentimental, atât de sentimental, încât trebuie să-și epuizeze sentimentalismul în lungi, lungi torente de fraze care, uneori și întâmplător, participă la poziția A sau B sau C după sensul pe care (cuvântul are și calitatea aceasta auxiliară de a cuprinde sensuri) i-l dictează fraza. Sau care crede că cititorii sunt copii mici. Sau care iubește pe alt stilist și face ca dânsul. Sau care nu iubește pe nimeni și suferă. Sau care zice: nu este, fiindcă nu vede. Sau este, tot fiindcă nu vede.”

La toate acestea, în urma scurtei mele experiențe în acest univers particular al poeziei, eu aș mai adăuga o caracteristică: ușurința pe care o manifestă în utilizarea noțiunii de „redundanță”. Cu atât mai mult cu cât, dacă încerci să interpretezi etimologic termenul (lat. „redundantia” = revărsare, abundență), poți avea surpriza să constați că habar nu au ce au vrut să spună și că utilizarea acestei noțiuni, într-un limbaj pe care aceștia nu prea îl înțeleg, este mai mult „recurentă”.
Și că astfel stau lucrurile este ușor de observat din faptul că un astfel de critic nu va analiza o poezie „descriptivă”, acea abordare pentru care „poezia” există în fiecare obiect, fenomen sau ființă care ne înconjoară. Ar însemna să critice pe însuși Părintele tuturor lucrurilor, caz în care oricât de mult ar însemna „cantitativ” termenii estetici memorați, ei nu sunt niciodată suficienți pentru a critica „perfecțiunea”. Nu. Ei abordează „critic” numai acele poezii în care ideea transpare la suprafață ca urmare a unei înălțări sufletești, înălțare pe care nu o pot aduce la suprafață decât cei care, prin suferință, s-au coborât în sine și care s-a născut din pura dragoste pentru „starea poetică”.
Și e firesc să te comporți așa ca și critic. E, aș putea spune, rațional. Hiena, de exemplu, prea slabă fiind, nu atacă animalul sănătos, puternic, în plenitudinea forțelor, ci numai pe cel „muribund” sau se mulțumește cu „hoitul”. Un poet care se naște pe sine, este adevărat, nu este mai puternic decât un „critic sănătos”. El nu scrie poezie cu gândul că X îl va citi, că Y va comenta așa, că Z îl va încadra altfel. Nu, el trăiește și scrie, scrie și trăiește. Dacă ar scrie la gândul „criticării”, măcar repetarea suficientă ar duce la un „hoit” care ar ostoi foamea „criticului”.
Poetul, acel Poet, numai prin poezia eliberată de „hoit” întrezărește lumea celor care nu se văd și pe care un critic, nici chiar acela care „înțelege”, nu o va întrezări niciodată. Numai poezia care îți umple ochii de lacrimi este poezia venită din suflet. Iar aceste lacrimi, paradoxal, domnilor critici, nu sunt rezultatul unor „contradicții pragmatice”, nici dovada unui exces hedonist, ci sunt dovada autentică a unui suflet solicitat la maxim, cutremurat de perfectul imperfect din sine.
Prin urmare, un critic autentic, mai valoros, uneori, decât poetul a cărui poezie o analizează, este numai acel critic care vede „noul” chiar și acolo unde el nu există, acel spirit aflat într-o permanentă așteptare a miraculosului. Poate că acel poet – rarisim, de altfel – nu o să apară în timpul operei sau vieții criticului X. Însă dacă acest lucru unic se va întâmpla, el va fi de față.
Istoria nu trece decât pe lângă aceia pe care îi găsește dormind…