mă îmbrăcasem nu de mult în albastrul cerului așteptând să vii cu zurgălăii iernii târzii într-un sfârșit de Făurar atunci când flăcările s-au transformat în scrum și orele au devenit stânci despărțindu-ne gândurile amintirile și pe noi…iar clipele au devenit ore care măreau distanța în zile apoi în luni… si cine mai știe…era un opt întors spre infinit care în loc să scurteze drumul mai mult l-a adâncit în tăcere… o străină pierdută în zori de zi sau în amurg dusă undeva spre chemarea apelor ce poate vor deveni izvor…