Privirile a doi oameni se intalnesc, intamplator,
Odata…
Si-atunci, tu stii ca Eu sunt Tu,
Eu stiu ca Tu esti Eu
Si intelegi ca fara Tu nu exista Eu…
Ochii nostri se privesc continuu.
O panza din raze colorate ne-acopera chipul,
Iar lumea se invarte toata
Si e prea greu sa intelegi cum ziua devine noapte
Si noaptea devine zi.
Tu parca ma cunosti…un gust ciudat de deja-vu,
Cand, demult, ploaia de flori de camp
Uda ale noastre haine.
Eu stiu ca te cunosc, ca ma cunosti;
Incerci sa ma ghicesti, sa afli ce vreau sa spun,
Dar eu nu spun nimic,
Caci ar fi prea simplu sa accept ca te-am gasit.

Ia, Doamne, in palmele Tale sufletele noastre
Si transforma-le in doua pietre albe, lucioase,
Ca doua perle,
Pietre usoare ca vantul, reci ca apa,
Strapunse de soare
Si-ncalzite de ganduri.
Arunca-le, Doamne, sus, spre cer
Si lasa vantul sa le duca departe, in mare.
Valurile sa le spele de pacate:
Vor fi mai usoare, mai curate.

Sufletele noastre inchise in pietre
Vor trece prin furtuna si senin,
Vor simti racoarea, caldura si apa si nisipul si sarea.
Nu vor vorbi, fiindca toti pestii tac;
Se vor atinge numai: brusc, incet,
Vor sti de sunt fierbinti sau reci.

Sufletele noastre inchise in pietre albe vor cunoaste
Infinitul si eternul.
Vor calatori mereu prin mare,
Peste dune de nisip, printre delfini si pesti,
Alge si scoici.
Mereu, mereu,
Neobosit, neobosit.
Caci nu-i asa ca marea n-are sfarsit?…