M-am nascut intr-un loc de unde nu mai am prea multe amintiri. Ce-mi amintesc, e o fetita neastamparata zburdand pe dealuri, inhaland frumusetea naturii, cuprinzand cu privirile universul copilariei pe care doar un copil il poate intelege...
Dar am crescut. Instinctele femeii mi-au incoltit: la inceput in cap, in vise, in sperante si idealuri, apoi, odata cu trecerea anilor, mi-au incoltit in fiecare por al pielii, in trup...
Derulez imaginile unei copilarii fericite as spune, le derulez incet, pas cu pas, secunda cu secunda, chiar daca secundele nu se mai leaga intre ele, pentru ca viata si anii m-au facut sa uit multe, dar m-au facut si sa imi aduc aminte, cu bucurie sau tristete de unele momente...
Cine s-ar fi gandit ca voi intampina atatea lucruri grele pentru sufletul unui copil care inca nu e in stare sa le treaca? Cui i-ar fi trecut macar prin cap ca fostul copil va deveni un copil batran? Batran de tristete, de singuratate, de pustietatea unei vieti care nu-i ofera nimic adevarat, real, bun si ideal?
Ideal! Ce simplu de rostit! Mi-am pus de nenumarate ori intrebarea: ce inseamna pentru mine, de fapt, idealul? Uneori nu stiu nici daca exista, de parca ar fi infinit de departe de de noi, de drumul pe care mergem, de aerul pe care il respiram cu nesat, departe de soare si de luna, chiar si de stele, aproape doar de imaginatia din mintea fiecarui om, prea inteligent sa inceteze sa spere, si prea stupid sau las sa accepte faptul ca idealul nu exista...
Ma dor ochii...de puterea privirii cu care-i ating pe cei din jur, de puterea neputintei cu care continui sa traiesc, de culorile care-mi izbesc ochii facandu-mi pleoapele sa cada...
Privesc in jur: copacii, iarba care s-a retras in ascunzisul ei, in pamant, ca sa-i faca loc iernii sa urce... Fiecare anotimp e in varf, ca si oamenii: odata esti in varf..., dar vremea trece si realizezi deodata ca trebuie sa-i faci loc celui mai tanar, mai puternic...
Si-asa vremea se scurge, si te trezesti deodata cum n-ai putut accepta toata viata...ca o sa ajungi batran, poate nebun, singur si satul de viata, satul de lupta pentru supravietuire, satul de deceptii, satul si obosit de toate...
Privesc in jur si ma gandesc cum vom fi inghititi de acelasi pamant care ne da hrana, viata. Zambesc constienta ca oamnii se cred invincibili, nemuritori, uitand de atatea ori ca odata vor fi una cu pamantul...
Privesc in ochii fiecarui indragostit cu privirea haina, incercand sa le deslusesc gandurile, si incercand sa-mi dau seama ce vad si ce viseaza cand ma privesc...
Uneori ma simt inconjurata de ziduri la care nu le deslusesc marginile, nu le vad capatul, si-mi infing unghiile in el intr-o incercare muta de a trece zidul. Dar cu cat urc, ceva ma trage inapoi putin cate putin, si cand incerc sa pornesc din nou de unde-am inceput, oboseala trupului imi infrange vointa. Si-o i-au mereu si mereu de la capat, cazand de atatea ori, in propria-mi singuratate, izolata, izolata...


(O farama de ganduri, candva demult...)