CLIPELE FRUMOASE PETRECUTE ÎMPREUNÃ

Primul film văzut împreună-FlashDance cu Jennifer Beals, la Cinematecă. Filmele pe care le-am văzut împreună, duminică de duminică, la Cinematecă, la ora 11. Rochița ei care se ridica puțin de-asupra genunchilor atunci când se așeza pe scaun.
Bucuria de a o suna zilnic. Bucuria de a-i auzi vocea. Bucuria de a o ști acasă și nu în brațele cine știe cui- în ultimul an.
Zâmbetul ei, atât de rar. Zâmbea cu toată inima. În opt ani cred că am văzut-o zâmbind doar de patru ori „o persoană serioasă nu râde pe stradă”...”tata mi-a spus să nu mănânc niciodată pe stradă-nu e frumos”- dar foamea aceea, care părea că o stăpânește permanent, foamea aceea continuă și modul absolut superb în care înfuleca, nu, nu e un cuvânt urât, într-adevăr înfuleca, îi plăcea să simtă mâncarea pe buze, în gură, era absolut superb să o vezi „ce te uiți așa la mine ? nu vreau să te uiți la mine când mănânc”...vinerile de la Pierrot , cu quiche lorraine și suc Parmalat pentru ea și bere pentru mine.
Glezna ei. Și modul în care și-a expus-o atunci când i s-a rupt tocul sandalei, pe colț la Brezoianu...de fapt nu i s-a rupt, a rămas pur și simplu cu el în asfalt.Și picioarele ei, neobișnuit de mari.
Frica cu care primea toate cadourile de la mine, de parcă n-ar fi fost sigură de ele nici atunci când le avea în mână, de parcă și atunci ar fi putut să i le ia cineva.”Noi ne-am hotărât anul acesta că suntem mari și nu are rost să sărbătorim Crăciunul...”
Pasiunea noastră pentru Sardou, în primii ani.
Momentele superbe când venea după mine la institut să mă ia, intra în curte și parcă nu mai era decât ea acolo, intra în biroul meu și parcă timpul se oprea în loc. Ea venise pentru mine, un vierme, un gândac. Și totuși ea se expunea să o vadă toată lumea cum venea să mă ia.Era dupăamiază și ea era acolo, gata să iasă cu mine în oraș.
Richard al II-lea și drumul nostru spre casa ei, la 11 seara, într-un taxi care mă rugam să nu mai ajungă.
Boticul pe care-l făcea atunci când era nedumerită.
Laserașele din ochi atunci când era supărată „mă tratezi totdeauna ca pe un copil...dacă te porți ca un copil...aha, mă faci idioată-atunci tu ești idiot!”
Fustele și rochiile de cele mai diverse forme și culori pe care mințea că le face croitoreasa ei și pe care și le cosea singură pentru că nu avea bani. Despicăturile îndrăznețe de la unele din acestea prin care zăream, vag, o coapsă.
Imaginea blocului ei, locul unde ne despărțeam întotdeauna „de ce nu mă inviți niciodată sus, ți-e rușine cu mine ? Nu”
Cumpărăturile de la Metro, unde trebuia să fac eforturi disperate să-i umplu sacoșa. „Uite, iau și asta, pentru mama mea- nu vrei și tu una ? Hai, încearcă...”
Și multe, multe altele. Părul ei rar, mereu vopsit. Mâinile lungi, fine, cu degete de pianist. Gustul ghicit al pielii. Locul în care aș fi vrut s-o sărut- în spatele urechii stângi. Umerii rotunzi. Fundul un pic cam mare. Urările la telefon de ziua mea „hai, ia-mi și mie un cadou- vreau un cadou de la tine. Uite, îți dau și bani...”
Ea, pe puntea lui King Saronos, privind insula Engina care se apropia încet, încet, una din cele mai superbe priveliști văzute , atât ea, în rochița aceea lungă, până la glezne, cu imprimeu floral, cu picioarele goale, în niște sandale vechi cât și bucuria din ochii ei, fericirea de a vedea un lucru superb- cred că atunci a fost fericită cu adevărat, poate singura dată când a fost fericită cu mine.
Greutatea cu care se lăsa fotografiată. Bucuria care mi-o făceau pozele cu ea- aș fi fost în stare să fac doar asta, zi și noapte.