Ado...


Aș vrea s-o descriu, s-o descriu pe ea, pe Ado. Pe ea care mi-a oferit până acum mai multe sentimente decât orice altă perioadă. Pe ea care mi-a făcut viața frumoasă, dar și insuportabilă în același timp. Pe ea, pe Ado...
Simt nevoia s-o descriu de la prima țigară, sau bere, sau de la faptul că am stat pentru prima oară după ora zece afară. De la faptul că mi-a plăcut o fată și că ea nu mi-a împărtășit sentimentele. De la faptul că devenisem chiar obsedat de acea persoană, dar nu-mi puteam explica de ce; că-mi plăcea la ea până și modul cum își trecea părul după ureche, sau cum zâmbea, sau că mi se înmuiau picioarele când o vedeam. Vreau s-o descriu ca ceilalți să mă poată înțelege, să înțeleagă ce am simțit atunci când am avut pentru prima oară fiori pe șira spinării la o melodie ,,Vama Veche”. Că pentru mine un pachet gol de Marlboro înseamnă mai mult decât 100 de poze, că pe zi ce trece mi se pare extraordinar de prostesc azi ceea ce am scris ieri, și, că probabil mâine voi avea aceeași impresie despre ceea ce am scris azi. De la faptul că mă simt trădat de propriul corp și de la faptul că nu mai pot plânge când simt nevoia. De la faptul că nu am o prietenă, simțindu-mă imperfect și urât, dar în același timp nici ea nu există lângă mine. De la furia pe care o simt pentru că nu pot descrie ceea ce simt. De la faptul că am suferit că ,,Vama Veche” s-a schimbat, că e mai ,,elevată”, că nu mai păstrează același sentimente pe care le purta. De la faptul că nu-mi văd un viitor, sau că-mi văd unul prea luminos. Că mă subestimez, sau că mă supraestimez, și că pentru mine un ,,zece” luat la mate ar însemna mult. Că-mi văd fratele că își construiește un comportament asemănător cu al meu, dar care nu-mi place și mă trezesc spunându-mi ,,nu se poate ca ăsta să fiu eu!!!!!!” și atunci să-mi treacă prin minte că nu mă plac pe mine însumi, ceea ce ar fi chiar stupid(?). Că societatea în care trăiesc duce spre nicăieri și că eu nu am puterea să schimb asta.
Că idealul devenit realitate plictisește și atunci când vezi cât efort ai depus ca să ajungi acolo te întrebi dacă a meritat. De la simplul lucru că habar nu am de ce scriu aceste rânduri. Cui încerc să demonstrez ceva, mie, altora, și dacă încerc să demonstrez ceva, ce anume??? Că te-ai certat cu ai tăi. Că-ți pui problema banilor, dar nu ai posibilitatea reală de a-i câștiga (sau o ai?). Că ai impresia că te înțelegi, dar te simți purtat de val în continuare. De la faptul că oamenii te cataloghează și încearcă să-ți pună în tipare comportamentul. De la faptul că li se spune altora cu referire la tine: ,,lasă-l că e și el adolescent!!!(????)” Că trebuie să-i respecți pe cei mai în vârstă doar pentru că au supraviețuit și atât. Că nu poți spune cu exactitate că există acea divinitate supremă care ne-a creat pe toți sau nu... Că nu mai ești entuziasmat de Crăciun sau de Paște. Că ai aflat că Moș Crăciun și Moș Nicolae nu sunt decât părinții, care, în miez de noapte se chinuiau să-ți întrețină această credință punându-ți cadouri în botoși. De la micuța chestie că dându-i bună seara unei bătrâne care își plimba câinele ți-ai dat seama ce voce groasă ai. Că ți-e teamă că te vei pierde prin mulțime sau că vei rămâne în istorie ca cel mai mare cretin. Că oamenii nu arată ce simt. Că ești obligat să te schimbi. De la amețeala boemă a unei beții, sau a unei țigări tari.
Până la... Până la faptul că sucul nu mai are același gust. Până la faptul că te transformi, te metamorfozezi. Până la faptul că ești plictisit. Până la faptul că te întrebi de ce în societatea umană nu se aplică aceleași reguli ca în cea a albinelor. Simple: cei slabi mor, cei tari trăiesc până la capăt, fără păreri de rău, fără regrete deșarte sau plânsete. Până la faptul că ești egocentrist și te întrebi dacă e bine sau nu. Până la faptul că îți deziluzionezi familia sau prietenii cu un comportament idiot și lipsit de sens. Până la faptul că ai momente în care nu te poți ,,trezi”. Până la faptul că urmezi același traseu de plimbare cu cel mai bun prieten de ani de zile, dar nu găsești alte locuri mai interesante. Până acolo că nu crezi în unele așa-zise valori muzicale ale momentului. Până acolo unde îți pui anumite întrebări obsesiv de des. Ce ar fi dacă aș muri? Cum s-ar comporta ceilalți? Cât de tare mă iubesc cei din jur și pentru cât m-ar vinde? Pentru cât i-aș vinde eu pe ei? De ce nu pot să joc fotbal pe o stradă care nu demult era plină de mașini în trafic?” Până la faptul că nu mai știu ce dracu’ să scriu.
Până la faptul că iubești viața și aștepți ca un dobitoc momentul când te vei despărți de ea. Până la faptul că folosești în vocabularul tău cuvinte ca : ,,p**ă, p***ă, g**z, c***t, s****z l*ba...” Sau că înjuri ca la ,,fermoarul cortului” : ,,F***-ți morții și răniții mă-tii! Băgami-aș p**a/picioarele! Dă-te bă în p***a mă-tii!” Până la faptul că femeia e diferită de bărbat, iar fata de băiat(din seria: noaptea nu-i ca ziua, iarna nu-i ca vara). Până la faptul că ai obosit să debitezi prostii la 00:14, 20 aprilie 2003.
Pe ea, pe Ado...lescența mea, scumpa și neînțeleasa mea adolescență. Și tu pleci? Te iubesc așa cum ești, te rog mai stai!
Cam atât.........................!



20 aprilie 2003
DRAGOȘ





P.S Voi lăsa totuși lista deschisă, pentru că am impresia că voi mai adăuga multe ,,de la... până la-uri”.