Era destinul meu să fie
Născut în toamnă aurie,
Mustind de multă bogăție,
Când s-au copt strugurii din vie.

Și plictisit din a lui fire,
Domnul Destin s-a pus să scrie,
În cartea lumii, vieți și fapte,
Trăiri știute și deșarte.

Capricios cum toți o știe,
Și viața mea a scris-o în file,
Și a lăsat condeiul liber
Să aștearnă în calea vieții mele,
Puține bune, multe grele.

Și-n toamna aceea aurie,
Calea Lactee argintie
Primi în sânul Zodiac,
Un scorpion umil, sărac,
A cărui stea ce răsărise
Luci pe drumul plin de vise.

Și așa prinse-se steaua viață,
În luna florilor de gheață,
Cu ochii căprui și mari în față,
Cu inimă de zână bună,
Croindu-și drum plin de speranță.

Și între părinți, aspri creștini,
Crescuse fata și-a ales
Traiul pios cu tot ce-i bun,
Dar de-a străinilor venin,
De răutatea lor fardată
Nu a scăpat o viață, toată.

Dar iată că în depărtare,
Se-aflase de a ei bună purtare,
Și-un îndrăzneț între flăcăi
Ceruse grabnic mâna ei.

Părea un pic interesat,
Căci el vru grabnic însurat,
Când altă fată a lăsat.
Deși fecioara nu-l plăcu,
Nunta totuși se făcu,
Fiindcă părinții ei îl vru.

Și visurile ei mărețe,
Înalte până sus la stele
S-au spulberat fără speranțe,
Precum castelul de nisip
Lovit din cer de-o piatră mare.

Și-n loc de viață fericită
La brațul mirelui fălos,
Destinul i-a jucat o farsă
Și a întors totul pe dos.

Se plânse fata la părinți
Și le ceru descununarea
De acel prinÈ›,
Dar n-ascultară a ei dorinți,
Și-i spuse aspru mustrător
Să nu mai stea în calea lor.

-Te crezi Ileana Cosânzeana?
Ca Făt Frumos
Să-ți cânte-n strună,
Trezeștete copilă slabă
Și mută-ți visele din Lună.

Ea rușinată și tăcută,
Plecă privirea la podea,
Las soarta Doamne-n voia ta...
Spunea plângând în ruga sa,
Și voi vedea ce s-o întâmpla.

Trecut-au anii pe cărare,
Fata poveri purta-n spinare,
Iar munca-n loc să o sluțească,
Părea c-o face mai frumoasă.

Priviri furișe-n jur stârnea,
Și îndrăzneți întărâta,
Frumoasa fată se distra
Pe seama celor ce-o voia.
Așa uită de clipe rele
Și de a inimii durere.

Privea oglinda și visa,
Nefericirea își vedea,
Lacrimi ferbinți fața-i scălda,
Când părul lung își pieptăna
Și vieții întrebări punea :
- Cu ce-am greșit în fața ta ?

Oglinda mută o privea,
Scăldându-i gândul ce o mustra
Și tâmplele ce îi zvâgneau,
Căci în genunchi ea se ruga
Și se ruga.

- Doamne plâng și îți cerșesc
Măcar o pată de iubire,
Pe cerul vieții mele amare,
Să-mi dea putere pentru mâine,
Căci asta-i slăbiciunea mea,
De pământeană fără minte.

- Și iartă-mă de îndrăzneală
Îndurătoarea mea Fecioară,
Dar de iubirea cea lumească
M-a prins o sete nefirească,
Și slabă sunt,
Cum s-o înfrânez.?

Dar lanțul șirului de ani
Trăiți lângă al ei bărbat,
Îi agăță de inimioară
Două perluțe prețioase,
Copii ce i se născură,
Îngeri în raiul pământean
Și mângâierea ei matură.

Și inima-i inviorată
De-acele minuni între minuni,
Uită de ale ei poveri,
Căci avea un băiat și-o fată,
Prețul unei mari averi.

Griji de mamă o căliră,
Și creșteau ai ei copii,
Buni și drepți ca brazi-n munte,
Mândră mamă, cum nu-s multe.

Dar iubirea-i înfrânată
Cerea destinului o plată,
Iubirea ei de mult visată,
Care o dori ca niciodată.

Și cum Domnul răsplăti,
Ruga ei de muritoare,
Trinimise-n cale ei o floare,
Visul tinereții sale.

Făt frumos cu ochi ca cerul
Și cu brațe ca oțelul,
Spic galben în plete dese,
Aur faptele-i alese,
De dorința ei să-i pese.

Și într-o noapte înstelată,
Spuse el timid în soaptă:
-O!Iubită, mult visată,
-Împlinește-mi soarta, toată,
-Ești perechea vieții mele,
-Vino, să privim la stele,
-Că pe cer ele străluce
Și iubirea ne-o aduce.

Și-au închis clipe pustii
În cămările uitării,
Pășind înspre fericire
Strins ținându-se de mână,
Prin torente de furtună,
Ani de zile, ani de zile.

Și ce zile-au petrecut!
Fericiți din cale-afară,
Mulțumind lui Dumnezeu
C-au uitat de viața amară.

Dar cum dragoste-ai blestem
În a omului grea soartă,
S-a gândit să îi despartă
Că sfidau o lume toată,
Cu-ale ei valuri de porniri.

Și porni condeiul vieții
Scrisul cu cerneală neagră,
Mâzgălindu-i pe viață.
Grija limbilor șirete,
Le mai trase și-o morală.

Dar cum disperarea trece,
Ca și valul mării rece,
Le-a răcit și lor fiorul,
Dar au plâns al sorți jocuri,
Când li s-au năruit cerul.

Părul alb în fața rugii
Pe altarele credinței,
Le vor amăgi toți anii,
Căutând spre pocăință.

Căci durerea ce-i loviră
Îi muțiră pe amândoi,
Iar copiii lui Satana,
Fericiți de-a lor izbândă,
Pe ascuns își strânse mâna,
Că nu-au complotat degeaba.

Și iubirea lor trăită,
Amintire pe cărare,
Îi v-a ține în picioare
Sprijiniți de-ai lor copii,
Pân' vor trece-n neființă.

Căci durerea sufletească
Își găsește alinare,
Ori în muncă, ori prin moarte,
Cu ceva are scăpare.
S-au mai ști ce pregătește
Destinul ce păcălește,
ÃŽi va pune la-ncercare...
Căci neprevăzut mai este.

30–08-2004