Sunt înainte de Ilva Mare. Totul este ireal de frumos. Coline semiîmpădurite pe o parte, coline puțin mai împădurite de partea cealaltă, căsuțe așezate ordonat, în poligoane aproape concentrice, formate din garduri a căror logică nu am descoperit-o încă, un curs de apă domol, străjuit de șiruri de pietre ingenios așezate și din când în când o creatură albastră apare șerpuind repede în fața mea și dispare, acoperită de un pâlc de copaci sau de o curbă la dreapta.

Am ajuns la Podu Ilvei, deja. O gaură neagră, în coasta unui versant, înghite șarpele albastru pe care tocmai îl zărisem. Acum nu mai văd nimic! Nu pentru mult timp însă. Ieșim din nou la lumină, pentru a descoperi un alt versant, din care oamenii au mușcat binișor, cândva. Acum, stau mărturie trecerii lor, câteva construcții din beton, părăsite și mușcătura din munte.

Înainte de Măgura Ilvei trecem iar peste un firicel de apă, vesel și cristalin. Coline mai împădurite de astă dată, străjuiesc trecerea noastră prin timp. Versanții se apropie tot mai mult de noi și locomotiva speriată încetinește puțin dar, hotărâtă, continuă totuși drumul. Trecem pe lângă o pajiște plină de spaliere pe care stă la uscat fânul. Și parcă pentru a nu uita unde suntem și peste acest camp se termină undeva, neterminat, o alta construcție din beton, o estacadă, ce ar fi fost să fie dacă nu ar fi să se fi terminat!

Iată că am trecut și de Ilva Mare, dar nu a oprit trenul. Priveliștea este din ce în ce mai splendidă. Totul se desfășoară într-un colorit distins, în tonuri de la verde la gri trecând prin nuanțe de albastru cu mici accente de roșu, violet, galben...
Se perindă mereu aceleași casuțe cochete în labirintul lor de curți, în care mai poți zări câte un animal, un cal sau o capră, dar foarte rar vreun om. Unde sunt oamenii? Uite-l pe unul, conștiincios, sârguincios, meticulos, strânge gândacii „de Colorado” și-i obligă să intre într-o sticlă pe care o ține sub braț.

Așa am ajuns la Lunca Ilvei. Iar eu mi-am scos pârleala, imortalizând câteva clipe din aceasta săptămână, așa cum nu am avut condiții până acum să o fac, în timpul petrecuta departe de casa. La Cluj, o frumoasă femeie din Reșița mi-a acaparat toată atenția și timpul iar eu nu m-am putut eschiva, mai ales de mila tinereții și diagnosticului ei.

„Da, i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere” spune un erudit, dar nu și mie, mai ales când acest lucru îl aflu abia la .... de ani!

Urmează un șir de viaducte ce trec peste vârfuri de pădure, alternând cu tuneluri a căror pietre ce le alcătuiesc au un aspect atât de patinat de parcă ar pretinde că au fost create odată cu munții, pentru ca omul, doar să beneficieze de ele, ca de toate celelalte ale lui Dumnezeu creații!

„Curajos, este omul care știe doar el cât îi este de frică!” Frumos spun, cică englezii, nu?

Trei drumuri șiruiesc unul langă altul acum, la vale. Unul dintre ele, mai ghiduș, se strecoară cand pe sub cel din dreapta când pe sub cel din stânga, când marginește pe unul, când marginește pe celălalt, când merge la mijloc, semeț, ca un copil între cei doi părinți.
Dacă ai roți de cauciuc poți merge pe drumul de asfalt, dacă ai roți de metal poți merge pe drumul de fier, iar dacă ești pește sau broscuță sau doar o „sticlă” de plastic poți merge pe cel de apă.

Pe marginea pajiștilor, la ora asta, trec alene vacile, cu ugerele pline și cu țâțele calde și roz, legănându-li-se. Gândesc:
- Hm, au țâțe vacile!
- Ei și ce!?. Dacă eu nu mai am asta nu înseamnă că nu sunt vacă!...

„Sunt în biata inimă omenească locuri încă inexistente și unde suferința intră spre a le da în sfârși ființă!”