Corb sur de ierni îl ciugulise-n frunte
și-s ca un vaiet, răspândite-n ceață,
sorbind avid noroiul, sparta față
de orizont, văpăile de-amurg.

Nu plâng, n-ajung, dar uite,
am lăsat
fântâna să se-nchidă-n
loc de ghizd
cu ața de chirurg

și apa, ca o margine solidă
în care unde roșii,
părăsite ca minele de plaur
nu mai curg,

s-a rupt deaupra ochiului
cu zodii,

sirenele, de-acum,
dublate-n dodii
șoptesc interioare labirinturi
de cruci albind,

sunt morile de fum
sunt eu
și eu nu plâng

doar zbor
și-n orizont, văpăile de-amurg
îmi leagă umerii în plumbi și ceață

nu plâng, tată,
nu
plâng…