ÃŽnvins


Mă doare, insa nu am nici o rana. Sunt mort, dar inca mai mișc.
Florile le pot atinge, insa aroma lor nu o mai pot simți, si urcat pe un vârf de munte, cutreier cu privirea zările parca asteptand din cer sa coboare o mana si sa-mi redea acel ceva, ceva-ul ce-mi lipsește.
Alert, mă întorc in societate si cu un suflu ușurat mă vad înconjurat de oameni.
Dar oamenii vorbesc o alta limba, o limba pe care eu n-o inteleg,.., mă pierd si totul din juru-mi e o forfota clocotitoare.
Alerg sa scap dar ea mă urmareste si oriunde m-as duce mă asteapta deja acolo cu un zâmbet de otel. Strig, mă zbat s-o înving si iar fug, fug si ajung undeva unde noi doi stăteam plini de Dumnezeu si orice privire si stingere era atât de calda si de accesibila.
Acum doar un cerc șters de lumina mai înconjoară locul nostru. Mă așez in genunchi si un fior mă zguduie electric. Nu, nu e lumina aceea, doar flacăra unei lumânări aprinse-n amintirea noastră. Si zâmbesc, insa zâmbetul e intesat de freamăte ale tristeții, iar ochiul e gol, mai gol ca niciodată. Si ochiul mă doare si sângerează-n lacrimi arse, mă pierd intr-un ocean in care sunt singur si tarmul nu-l cunosc. Purtat de valuri astept sa vad un colt de pamant unde sa-mi odihnesc trupul trecut. Dar nu, oceanul acesta-i infinit si tarmul, tarmul nu-i deloc.