M-am tocmit cioplitor în cuvinte. Uite, până nu mai ieri, l-am cizelat pe “deșanțat”, așezat așa, într-o doară, pe lângă “albastru”. Cum, domnule, “albastru deșănțat”? Ce metaforă, ce epitet? Unde e dom’ne sensul? Păi ce, scriem numai așa, să ne aflăm în treabă?
Explicații, discuții, dezbateri...
Domnilor, cu părere de rău vă anunț că meseria de cioplitor nu e făcută pentru oricine. Trebuie să avem maaare grijă la sensuri! Nu te joci cu poezia omului. Vă repet, domnilor, unde este sensul? Vreți să-l apărați pe “albastru deșănțat” și-l mai așezați și pe lângă “zâmbet”? Păi cum, domnilor, “mi-a aruncat un zâmbet albastru deșănțat”? Zâmbet albastru? Și deșănțat pe deasupra?
Nu, trebuie să cioplim, să rearanjăm literele. Pe “zâmbet” îl tăiem din capul locului. La “deșănțat” folosim dalta, dar cu maaare grija. Tăiem sedila lui “ș”, “e”-ul îl aducem după el, oprim “n”-ul, și mai smălțuim cu grijă un “in”. Așa da. Albastru senin – mai merge. Unde nu mai pui că e ditamai epitetul. “Deșănțat” nu era decât blocul de piatră amorfă din în care forma perfectă, “senină”, nu aștepta decât să fie scoasă la iveală.
Nebunie. Lume scandalizată. Mi se explică și într-un final înțeleg cum zâmbetul preia prin transfer semantic atributele ochiului care privește galeș și îmbietor și seducător și rugător (și lista “tor”-urilor nu se mai termina), construind în metaforă “zâmbetul albastru deșănțat”. Da, domnilor, frumos!
Așadar, iertare! Mă tem că meseria de cioplitor e mult prea grea pentru mine. Trebuie scormonit prea adânc după sensuri. Vă sfătuiesc, totuși, și pe domniile voastre, nu vă faceți cioplitori în cuvinte! Trebuie scormonit adânc după sensuri înainte de a da verdicte referitoare la semantică. Altfel s-ar putea să taiați albastrul deșănțat al zâmbetului... si e păcat. Așadar, mare, maaare atenție la sensuri! Nu te joci cu poezia omului. Nici cu sufletul lui.