Suntem lipsiti de un temei solid și ne agatam de niste cuvinte rostite la repezeala care pentru unii dintre noi nu inseamna nimic iar pe altii ii afecteaza pana la moarte. Cuvintele - simulacre de realitate pe care unii pun pret poate mai mult decat ar fi necesar, iar de aici se ajunge indubital la suicid, neancredere in fortele proprii si asa mai departe. Iar acele minti superficiale (care fac asta) ajung sa abordeze ideea cu multa delicatete; astfel ne orientam spre un nonsens, spre un univers inchis si incomunicabil.
Tu cititor de rand, da, tie ma adresez, ai cunoscut vreodata frica? Frica cuvintelor, frica de a te narui odata cu ele? Este un sentiment de izolare, orice cuvant te doare, orice epitet, metafora, comparatie, toate, absolut toate contribuie la o naruire de sine, la tristete incomparabila, iar celulele tale nervoase se obisnuiesc intr-un tarziu cu orice sunt alimentate si aproape ca li se face din ce in ce mai foame, foame de cuvinte, dureroase sau nu, dar sa fie, sa le asculte, sa le inteleaga, sa le descopere intelesul intortocheat si confuz si-i alimentezi dezamagirea (celulei, evident) si vrea mai mult si mai mult.
Este ca un drog, delirezi si iti place; chiar nu te mai poti desprinde de el inconstient sau nu, iti place iar, apoi… aici este „placerea nebuna”, apoi apare dispretul fata de tine, de ceilalti, de cuvinte, forme, culori, fapturi si nu te poti abtine de la a dispretui, de la a arunca cuvinte, cuvinte dureroase, cuvinte fara sens pentru altii dar pentru tine esentiale din care iti iei suflarea, viata, te hranesti cu ele, devi intr-un final asteptat sau nu, cuvant - cuvant dureros, fara noima dar, cu un talc pe care doar tu il stii si il intelegi si mai apoi il accepti.
Realizezi ca asta esti tu in fata ta, a celorlalti si, fara sa vrei, te blochezi, iar acele cuvinte cu care te-ai obisnuit de acum si aproape ca-ti sunt dragi, fac parte din tine si le-ai acceptat, fara sa te razvratesti, este o taina; astfel ii inselam pe ceilalti si ii facem sa creada ca suntem mai profunzi decat ei si de cat tot ceea ce este omenesc.
Ei bine, asta consider eu ca este rusinea de a-ti etala sufletul si, mai ales, de a-l numi, de a-l face cuvant si de a-l scoate in evidenta la un moment dat.
Cu zambetul pe buze trecem mai departe considerand ca am incheiat un capitol in viata noastra si asteptandu-l cu neancredere si infrigurare pe urmatorul dar, in definitiv realitatea se ascunde deseori in spatele aparentelor si suntem excesiv de ridicoli afirmand ca un cuvant ar avea puterea s-o scoata la lumina si deseori ne incapatanam sa ne legam de un anumit cuvand si sa stergem cu buretele tot ce a fost inaintea lui sau ce ar fi putu fi dupa el daca ar fi fost folosit cuvantul potrivit sau dorit de interlocutor sau chiar de tine insuti.
De ce sa ne agatam de o anumita opinie si sa nu vrem sa o schimbam doar pentru ca asa au facut si altii inaintea noastra si crezand cu tarie ca e mai bine asa, nu vedem mai departe, nu largim orizontul de cunoastere legandu-ne obsesiv de o opinie, care adesea este eronata dar o sustinem cu tarie deoarece asa au facut si ceilalti inaintea noastra si le-a mers bine, sau doar pentru ca orgoliul nostru este mai presus decat fericirea noastra interioara, decat viata noastra pana la urma si trebuie sa ii copiem indiferent de consecinte?
Cu un minim de intelepciune ne-am ajuta si pe noi si pe ceilalti, nementionand faptul ca vointa este pe primul loc.
Sigur ca, la un moment dat, ar fi bine sa ne facem frati cu „tacerea” dar, cuvantul e prenatal si in mod chimic suntem legati de el.
„Neimplinirea – ideal modern de perfectiune” spunea Cioran la un moment dat si, Doamne cata dreptate avea si cat de bine se aplica aceasta remarca in zilele noastre „moderne”.
Si totusi orice cuvant care nu e spus direct se declara nul, trecem de acum in extrema cealalta, anume – spunem sau nu, ce ne doare, ce ne deranjeaza cu riscul de a-l ranii totusi pe celalalt dar cu satisfactia de a fi tu insuti si nu un ipocrit ?

! Va las sa va ganditi la asta in liniste analizand in prealabil cauzele care v-ar determina sa va legati util sau inutil de un cuvant anume, o ipoteza, o opinie si sa o sustineti cu tarie desi in modul acesta ati pierde mult mai mult decat v-ati straduit sa castigati pana acum si ati si castigat !

Deci, fiecare cu stilul sau si convingerile sale; prin urmare m-am gandit sa va dau o mica definitie (desi nu-mi apartine) a siretlicului stilului : sa dea amaraciunilor banale o turnura insolita, sa infrumuseteze maruntele necazuri, sa voaleze golul, sa existe prin cuvant, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului.
Sfat - „Sa nu va imprieteniti niciodata cu un cuvant daca aveti sufletul indurerat, neguros si sunteti cat de cat ademeniti de claritate deoarece in urma voastra vor ramane doar suspine inteligibile, sarmane cioburi ale refuzului de a fi voi insiva.”
Cu mult inainte de aparitia fizicii si a psihologiei, durerea dezintegra materia, iar mahnirea – sufletul.
In rautatea asta a noastra recurgem la cuvant pentru a-i pedepsi pe cei mai fericiti decat noi si, in lipsa de altceva, le inoculam angoasele noastre existentiale.
Este foarte important sa ne dam seama cum ne simtim noi in forul nostru interior indiferent de ceea ce ar gandi altii despre noi.
Si, din pacate asta este ceea ce ne scapa deseori, uitam sa ne privim interiorul, uitam sa fim noi insine si pierdem; unii dintre noi pierdem tot ce aveam, altii – mai norocosi – pierd mai putin si poate ca si reusesc sa recastige acel ceva. De ce? Pentru ca sunt fiinte inteligente si isi dau seama ca este cel mai bine sa renunti la orgoliul tau renuntand astfel si la temeri, la nopti albe, la ganduri negre, lasitate, neancredere si asa mai departe. Cum? Spunand doar cuvintele cele mai potrivite care pe celalalt il fac sa uite de cele nepotrivite spuse mai devreme la suparare. Si, iata! „Ce frumoasa e impacarea” – asa spunem cu totii cand aceasta se intampla – in cele mai fericite cazuri...