Azi mă simt de parcă nu mai am loc în Univers , ca un rebut al scornirilor drăcești ale zeităților . Sunt doar un instrument în mâna lor , însă nu cel mai de seamă si , deși mi-aș fi dorit să fiu piatra prețioasă de pe sceptrul care beneficiază de atingerea mâinii lui Zeus , mă aflu doar în pulberea de pe cufărul ce dăinuie în cele mai îndepărtate zări .
În el stau ascunse poțiunile nemuririi , precum și cheile Raiului și Iadului , astfel găsindu-mi un rost în starea mea de A FI , știind că voi purta amprenta istoriei lumii . Nu e ușor să fii praful de pe Cutia Pandorei . Multe sentimente te încearcă știind că te afli in centrul existenței , acolo unde mocnesc toate relele Pămantului , ca într-un Veziuviu celest .
El mai aruncă din când în când lavă peste Sodoma și Gomora , cu pietre peste Babilon , cu praf peste civilizațiile pămantene , mumificându-le și lăsând o poartă de mister ce va fi descuiată cu ajutorul UCIGAȘULUI PERFECT. El vindecă toate rănile , dar este și cel mai prost chirurg platician , lăsând cele mai adânci cicatrici , ca niște porți deschise către durerile tăinuite-n lanțuri în sufletele oamenilor . Până la urmă , acesta este nimeni altul decât timpul , latura definitorie a existenței .
Mă arunc cu disperare la sânul chipului cioplit pe care eu îl numesc zeu in general , Minerva când dau viață condeiului , Venus când în oglindă văd o fată cadră de frumoasă , Poesidon când înot in mări de poezie , Dionisos când găsesc aburul iluzoriu al fericirii într-un strop de vin .
Îmi făuresc un chip sacru , virgin , asemeni celor făurite de anticii precum Aristotel , ori modernii ca Eminescu . Face parte din mine , naște din cenușa dorinței mele precum o pasăre Phoenix , și-mi redă speranța , readucând primăvara-n mine . Așadar , speranța moare până la urmă ultima .. dar ea reînvie prima .