am fost intotdeauna timpanul unor fatalitati
existente doar in momente cruciale
in frigul situatiilor in care acestea imi erau singura blana de pinguin
atunci cand probabil eram prea batrana ca sa mai aduc foloase
unei vieti imbucurator de proaste
pacat ca mi-a servit drept dezavantaj
plecam asadar dusa pe un aisberg pustiu spre calatoria fara fund
si nu se stie cum, se povesteste doar prin legende, gaseam intotdeauna o sticluta plutind in apa
nu era licoare magica, doar instructiuni pentru construirea unor palete uriase, multifunctionale
cald nu era, dupa cum am stabilit, insa puteam vasli cu ele

parcurgeam oceanul vaslind pana intineream si ma primeau in sanul lor alte si tot alte (ne)civilizatii
intr-o zi am ajuns la un mal pustiu
oceanul parea sa infulece nisipul cu limba lui imensa
iar intre dinti avea scoici
avea o gura sincera: ii vedeam toate cuvintele ascunse printre valuri
si m-am gandit ca as putea sa raman acolo daca ne imprietenim
aveam multe sa ne spunem, iar oceanul nu era defel genul tacut
mi-am petrecut urmatoarele nopti si zile vorbindu-i neincetat, infierbantandu-ma teatral
cu hainele-mi rupte ridicam mana spre cer si paream sa trag astrii de coada gesticuland asa
oceanul ofta incet si mare
a fost un maraton greu dar patimas

stateam pe o stanca si tocmai ce rostisem cuvantul final al povestii mele
el mai mut ca niciodata
(atunci m-am transformat in timpan)
au trecut cateva secole asa
imi transpirau palmele in asteptarea intelegerii
oceanul si-a deschis gura intr-un tarziu
eu dormeam pe stanca, tot asteptand
si inghititura m-a luat prin surprindere

apoi mi-a spus:
"n-am inteles nici un cuvant - insa nici tu n-ai auzit: ti-am vorbit in tot acest timp"

si-a tras fermoarul buzelor peste mine
iar eu, timpanul spart, am inceput sa vreau sa ascult.