Dumnezeu este vocea aceea mică de care se agață frica






Cu unghiile încovoiate, cu frigul țesînd în jur o pernă psihică de pustnic sau poate numai o jucărie de cîrpe ce va cutreiera psihoza maturizării laolaltă cu stăpînul ei , omul înaintează prin mama proprie ca printr-o mare întunecată.



Nu vreau să mă înec în mama!, strigă fiecare copil, în timp ce își pipăie moartea ca pe un sex murdar. Iar marea îl învăluie cu poalele ei lungi prin care se văd picioarele butucănoase ale unui pod.



Nimeni nu trece pe acest pod. Nimeni nu încearcă sa vadă mama sub un alt unghi.Mama este un peisaj interior, o firidă plină de praf a amintirilor incomode din care copilul izbucnește ca o broască aflată la prima vomă. Plaur și paideia: mama ca mărturisire a eșecului.




Să-ți legeni copilul ca pe un ștreang de care vei atîrna în clipa aceea, pentru care viața este doar acompaniament muzical.
Să te ștergi cu copilul la ochi și să-l vezi cum descrește între mîinile tale precum un bulgăre de zăpadă.
Să te lași înghițit de copilul care crește în jurul tău ca un cîntec de înfiripat limita.
Să te îneci în propria salivă ce se scurge din uterul născător de cuvinte.
Să nu mai auzi decît vocea aceea mică de care se agață axa sinelui.




Secrețiile mamei induc o nouă pozitivitate. În final, copilul bea sîngele mamei,dintr-o suflare. Atît de singur a rămas în deșertul acesta, și atît de sete i-a fost.



Gustul de pe limbă: gustul de a dori să-ți bei mama în fiecare clipă.




Dumnezeu este vocea aceea mică prin care o femeie pipăie cu buzele umede creștetul unui prunc.




***
Blog Angela Furtuna