„Această sfântă alcătuire s-a săvârșit cu ajutorul Bunului Dumnezeu, și cu cheltuiala noastră, și s-a slobozit în zilele...”
Vă imaginați, iubiți cititori, ce înseamnă „cheltuială” pentru noi, în aceste vremuri...
Cât despre partea „noastră”, mă simt onorat să pot mulțumi acelor puțini colaboratori mereu anonimi, cât și mai puținilor deschizători de drumuri care m-au inspirat.
„Deșteaptă-te, române!” se vrea altceva față de picătura chinezească atât de sofisticat mediatizată.
Mi se pare că, în sfârșit, în Vale au început să se agite inteligențe, talente și forțe, mai ales că zeii din Olimp nu mai contenesc să chefuiască...
Domnul fie cu noi!
Autorul




_____________________________________________________________________
Către Confrați
Aș vrea un cântec de profundă jale,
stăruitor ca Drumul Robilor,
să fie omenesc, izbăvitor
de mugetul atâtor osanale...

Să fie-un cântec trăznet ce despică
alienări și-orgolii cât ghețarii,
ca iar s-audă caizării și țarii
că noi nicicând nu am murit de frică.

Un cântec vreau să ne răscoale morții,
ca-n ceas decis, împătimiți, cu ei,
să ne-ngropăm în temelii de stei
pentru statuia sfânt-a libertății!

Și cântecul acasă să ne fie
atât de cald, amirosind a pâine;
să fie cel de azi, nu cel de mâine,
ne-am săturat de fumuri de tămâie.

Să spună omenirii că suntem
și vrem să veșnicim în libertate,
că pentru ea noi datorăm o moarte,
românii nici de asta nu se tem.

Să fie-un cânt al neamurilor toate
ce-și ispășesc calvarul tocmai sus,
la locul răstignirii lui Isus,
să se întoarne pururea din moarte...

Să fie-un cânt cum încă nu s-a spus.
_____________________________________________________________________
Iubite Cititorule,
În „epoca de aur”, în „epoca lumină”,
la fundul gropii oarbe am scormonit prin tină,
ca-n sarsanaua sfântă a vechilor odoare
comori s-adun, de sânge, de lacrimi și sudoare,
să ți le-aduc în cale c-o încântată jale
spre slava zilei noastre mereu „neepocale”...

Cincizeci de ani de beznă și-atroce ciopârțire
ne-au umilit de moarte, ne-au scos de tot din fire.
De vină-s apusenii și, deopotrivă, rușii,
și ciocoimea nouă, roșcată, trepădușii.
De-aceea înțelege de ce-am visat, nepoate,
o zi de re-ntregire, de sfântă libertate.

Nu s-a-ndreptat cu totul coloana vertebrală
și marșul libertății e încă-n șovăială,
iar întregirea țării pe-o vreme am ratat-o,
chiar dacă integrarea vom dobândi-o-n NATO.

Eu unul, din păcate, n-apuc să mai am parte,
de ceasul regăsirii în sfânta libertate...

Tot ce îmi stă-n putere este această Carte!
Citește-o, întregește-o și du-o mai departe!

_____________________________________________________________________

Acolo, sus...
Credeam c-avem o șansă de-a alege...
Astfel, acest bărbat superdotat
a intuit că poate-ajunge rege
într-un regat ce pare destinat
să fie guvernat prin făr'delege.

Dar contra lui se simte-ndreptățit
cel ce, jertfit în vieți anterioare,
a fost de Însuși Domnul învestit
să-i cârmuiască pe-alții, el, sub soare,
să-l biruie pe cel neleguit.

Acolo sus, e mare tulburare
și vânturile toate sunt turbate:
nu pot cădea rivalii la-mpăcare,
iar clipele, de teamă-s agitate
și viața lor odihnă nu mai are.

Cum mor? De moarte bună nu prea mor...
E hărăzit momentul de scadență...
Bețivii-n șanț au somn odihnitor
și între regi și ei nu-i diferență,
că au atuul lor compensator...

(Și totuși, în această turbulență
doar moartea le mai e de ajutor)...

_____________________________________________________________________

Poezia
În grai amorf e poezia
precum statuia-n bloc de stei,
și viață-i dă doar fantezia
predestinat-a unor zei.

Da-n fiecare zeu ilustru
coabiteaz-un truditor:
ei se transfigurează-n lustrul
poemului nemuritor.
_____________________________________________________________________
Douăzeci și Doi...
O, Zi, zbucnită din noapte mocnită,
sublimă Columnă-n Zenit;
cât cântec se-aude, de-amiază,
de sânge nestins, ce veghează!...

Ce limpezi prin tine se-nalță
harnice amintiri,
ca pe scările de servici
credincioasele slugi...

Cu ele alerg
ca-n iederi să-ți prind
cununa de crini...

Mă lasă în piscu-ți,
sub cerul deschis,
un cântec să strig peste-abis:
„Veniți, copiii mei,
și tu, Ană, a noastră,
întrucât
vom încerca să ne zidim de vii,
lecuiți de urât...

Să rămânem în Zenit,
tremurând
și iluminând
până dincolo de sfârșit!...”
_____________________________________________________________________
Secetă
Un crainic „meteo”, de-o lună
îi dă mereu cu vremea bună,
însă pe noi ne-apucă plânsul:
nu-i țara-n weekend, precum dânsul...
_____________________________________________________________________
Avertisment
Occidentali omnipotenți,
deprinși cu slugi din lume-a treia,
veți deveni mai conștienți
abia când s-o isca... scânteia...

_____________________________________________________________________


Viermele din adânc...
Un vierme hâd din zona abisală,
să scape de dușmanii lui cumpliți
a folosit cochilia cea goală,
c-așa-s de dânșii, melcii, nevoiți.

Iar de aci la rândul lui atacă
și se retrage în necunoscut;
morala, de aceea, n-o să placă
acelora ce-și fac din alții scut.

Dar melcu-ncearcă viața să-și refacă
mereu c-un risc deja recunoscut.
Degeaba el pe nimeni nu atacă:
în preajmă-i câte-un vierme de temut,

(sub presiune și-n necunoscut...)
_____________________________________________________________________
Emblemă
În toiul nopții cânt-o Cucuvea,
e ca un chicot sus, pe casa mea,
sau ca un bocet de înstrăinare...
Copiii-s duși pe dincolo de mare...

(De pâclă nu se vede nici o stea...
Sinistru râde sus o Cucuvea...)
_____________________________________________________________________
Făclie de veghe
În beznă densă-mi mistuiam văpaia,
dar nimeni nu era în grota aia.
Gândind numai la semeni înadins,
ca să-mi salvez o parte, m-am mai stins.

De mă aprindeți, luminez din nou
în spațiul dintre grotă și cavou.
_____________________________________________________________________
Censor
Nu lăcomi, nu te topi cu firea
și vezi ce-aproape ți-este fericirea;
și lucrul tău sporește-l, nu mai sta;
mai ocrotește-ți stirpea, casa ta;
ce ai mai bun în tine, în alții tu cultivă
și moartea ta prin asta nu e definitivă.

De ești și mandatarul acestor vremi posace,
insuflă-le mesajul de a trăi în pace;
să fii pe-atât în toate, de cuminte,
încât posteritatea să ia mereu aminte...
_____________________________________________________________________
Împacă-te cu Domnul...
În viața asta tristă și deșartă,
doar necredința Cerul nu ți-o iartă...
Întoarce-te la Domnul, că-i păcat:
cum ai putea trăi neîmpăcat?!
(Sub girul Lui înalt și auster
e măreție-n suflet ca în Cer).
_____________________________________________________________________
Mică publicitate
Mi-am pierdut suveranitatea,
(toată lumea știe ziua și halta):
găsitorului îi voi da recompensă
„generosul” Tratat de la Yalta...

Mi-am mai pierdut libertatea,
curajul, tenacitatea, mândria...
Găsitorului îi voi da recompensă
toate închisorile din România.

Mi-am pierdut mormântul străbunilor,
și ogor, și livadă, și vie;
găsitorului îi voi da recompensă
buldozerele ce mi-au ajuns în temelie.

Și mi-am mai pierdut încrederea
în democrația burgheză sau alta;
găsitorului îi voi da recompensă
misteriosul Tratat de la Malta...
_____________________________________________________________________
Mecenat
Comori de aur cenușiu,
le-ascunde-adânc anonimatul;
e-o mare vie sub pustiu:
și de-asta știe mecenatul.
Să ni se ierte tot păcatul,
ne trebuia o mântuire:
Mesia și Apostolatul...,
(dar și-o eternă pomenire).

În tainițele nepătrunse
sunt pulberi scumpe și filoane;
ele-ar rămâne-n veci ascunse
fără aceste miliaone.

Nu se desăvârșește harul
decât prin parteneriat
și ne reține Calendarul
precum ne-a fost din ceruri dat.

(Am fost sărac, dar nu-i păcat:
că binecuvântat Þi-e darul...)
_____________________________________________________________________
Eu, Meșter Manole...
Cum veneam de nicăieri
și visam foarte departe,
m-au îmbărbătat averi
ca și teama mea de moarte.

Zorul tot din timpul zilei
noaptea mi s-a năruit:
n-avusesem șansa milei
în tărâmul bântuit...

Și sfindându-l pe despot,
mă rugam la Dumnezeu,
să m-ajute ca să pot
să rămân un veșnic Eu.

Mi-a cerut în schimb iubirea:
Ana, mamă, ca o zână,
ca să dăinuie-amintirea:
mânăstirea și-o fântână.

Câtă jale-ntr-un renume:
pierzi ce-i drag, să fii integru,
când și Vodă are-un nume
cât vecia... El, cel Negru...

(Și când toate sunt... postume...)
_____________________________________________________________________
Reginele
Au roiurile de albine
nu regi, că-s trântori, ci regine,
fiind ca unică povață
izvorul dătător de viață.
_____________________________________________________________________
Așa-i românul...
Nici un român nu e șovin,
dar el pretinde, ca - firește -
un cetățean de neam străin
să-nvețe totuși românește,
și să trăiască numai din
prestația-i, nu țigănește...

(Să nu se simtă el străin!)
_____________________________________________________________________
Vine iarna?
Recolta toată nu-mi e strânsă
și gerurile anonime
mi-or nărui atâtea rime
până în primăvară, însă,
când iar vor încolți senine
semințe noi tot din vechime...

(Am în cămara mea ascunsă,
dintre mirabile: mulțime...)
_____________________________________________________________________
Paradoxal, de mori...
Paradoxal, ai tăi, de mori, îți pun
dintre costume pe-ăla, cel mai bun,
și-n cronologuri toți îți zic de bine,
(că au scăpat, în fine, și de tine);
iar viața ta lipsită de prihană
ți-o pomenesc apoi și la pomană.
_____________________________________________________________________
Revers
Doar în pauza de masă
mă gândesc și-n închisoare,
cât e viața de frumoasă,
că de-aici așa îmi pare...

(Mărturie mincinoasă...
în favoarea celui tare...)
_____________________________________________________________________
Noi și mediul...
Această agitată viață
e ca și muntele din față:
masiv ușor accidentat,
pe-alocuri chiar destul de plat,
din care, însă, țâșnesc piscuri
sfidând semeț atâtea riscuri
de trăznete și foc ceresc
ce-mpuținează, dar călesc.

Cu cât mai sus, pe-atât se-așterne
pustiul iernilor eterne...
Mai jos sunt mediocre dealuri
cu-autohtone idealuri
și cu enclave-n care vise
au orizonturile-nchise.

Numai câmpia lângă mare
viseaz-un „dincolo de zare”...
_____________________________________________________________________
Copiii străzii...
Mai rar vezi un creștin bogat
trecând pe jos printre sărmani,
pentru că cine-a cutezat,
a și riscat niscaiva bani.

Făcuseră un foc pripit
din ambalajele pe care
cei îmbuibați le-au risipit
prin parcuri și pe trotuare.
Ne-având nimic în portofel
ca să le fie de folos,
le-am dăruit doar un inel,
cu piatră scumpă, valoros.

Și ei l-au luat, l-au mirosit,
până când unu-a și mușcat,
însă în foc l-a azvârlit
ca imposibil de mâncat...

Focul, flămând, l-a mistuit,
iar ei s-au dus tot la furat...
_____________________________________________________________________
Miracolul cuvântului
Precara mea realitate
un ideal mi-a inspirat,
pentru că-ntruna am sperat
să scap de grea singurătate,
să nu mă simt ca și ratat.

Astfel o lume ideală
din abisal s-a animat.
Acum ea este cea reală,
iar cealălaltă, nu-i păcat!,
în bezna morții s-a-ngropat...

Credința mea-i fenomenală,
este tărâmu-adevărat...
_____________________________________________________________________
Replică
Îi explic lui Lucifer
c-am fost și eu tot în Cer,
de-aia am și-un ideal
în tărâm... paranormal...
_____________________________________________________________________
Al doisprezecelea ceas...
- Cine îmi va călăuzi într-o zi
trecerea spre un virtual miazăzi?
- E Cel ce cu Moartea pre Moarte-a Călcat,
Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat.
_____________________________________________________________________
Crucea dreaptă...
În veci pe-Origine L-au pus
în mari piroane pe Isus,
dar tu convinge-i pe atei
că printre ei ești un... Andrei...
_____________________________________________________________________
Agonie și extaz
O fată preafrumoasă, într-o seară,
mi-a dăruit o inimă ușoară...
(Mi se părea că-ncep o altă joacă
în ritmul ăla molcom, ca de toacă).
„Nu te-aștepta, mi-a zis, să te trezească,
ea e doar picătura chinezească...”

(Și istovit, am adormit de-a bine
plutind pe valuri de amfetamine).
_____________________________________________________________________
Arca de salvare
Pe marea vremii, în furtună,
care-nghițise vas de vas,
ca o corabie străbună
Biserica ne-a mai rămas.

Din mila Domnului slăvit,
printre talaze-ntunecate
cu greu am supraviețuit
pe drumul lung spre libertate.

Când Cerul ne va fi iertat
după cumplitele dezastre,
vom contempla de pe-Ararat
atâtea sihăstrii albastre,

și-om mulțumi Celui Sublim
și Arcei care ne-a salvat
că încă supraviețuim
în ciuda Marelui Păcat...

Dar plouă, plouă necurmat...
_____________________________________________________________________

Putrezi de bogați...
Banii lichizi, ca-n zăcătoare,
la căldurică și-n stagnare,
avură cu repeziciune
efectul de putreziciune.

De-aceea o măsură sfântă
care usucă sau doar zvântă
ar fi la cel mai înalt grad
chiar focul cel nestins, din iad...

(Tu scutură-i, să-i vezi cum cad!...)
_____________________________________________________________________
Din răboj...
„Cititorule, m-apucă
dor de ducă, abitir;
de-aia treier ca nălucă
prin tot satul-cimitir:

tineretul s-a cărat
în surghiun, de bună seamă...
(«Datoria» i-a forțat
și că n-aveau nici o stramă...)

Doar fosile au rămas,
iar pe vechile morminte
pasc tot vite de pripas:
viața merge înainte.


Și biserica-i pe ducă:
popa Duhu și-a dat duhul,
iar eu-s ultima nălucă...
(Ãlelalte ne-au dus buhul)”.
_____________________________________________________________________
Cântec trist
„O, frate! Ce vină avui
din Cer ca să fiu expulzat?
Durere mai mare nici nu-i:
pe viață mă simt condamnat.

Comorile-n suflet le strâng,
că sunt osândit și la carte,
dar plâng, ca nătângul mă plâng
din teama stupidă de moarte.

Aceeași măciucă prin spate
și-apoi internarea-n Infern...
Conștiința, săraca, se zbate
de parcă ar fi-n Comintern...”

E-atât de puțin din mereu,
și-atât de prostesc, fără rost,
atât de absurd și de greu
și-atât de-ntuneric și-anost...

Dar cânt, chiar de-i surd Dumnezeu,
(c-atât învățat-am și eu...)
_____________________________________________________________________
De ciudă...
Când, în sfârșit, s-a dumirit
acest mereu posac ateu,
a exclamat că fericit
mai poate fi doar DUMNEZEU...
_____________________________________________________________________
Implacabilul...
E foarte rău că m-am născut,
motivul mi-e necunoscut,
dar, dacă tot nu pot să scap,
eu îmi duc crucea pân'la cap...
_____________________________________________________________________
Foc
I
Se-aprinde chiar și zgura și se-ntețește para,
de parcă înc-un soare ne-nflăcărează vara,
stârnind în noi văpaia cea vânătă și crudă
ca să pocnească dracii nevolnici, și de ciudă.
De-atâta neastâmpăr balauri se-mpletesc
în jocuri iuți de patimi prin foc dumnezeiesc
și gâlgâie un sânge sub aura cea vie,
când umbre-s înghițite cu-atâta lăcomie -...
II

Se mistuie în sine și ultimul tăciune;
e iarba pârjolită și-n jur-deșertăciune.
Apocalipsa țipă de-o mare zbuciumată,
ruptură în zăgazu-i, de-o vatră inundată.
Deasupra apei moarte, probabil a-ndurare,
ne-o aminti tot focul un muc de lumânare,
pe-o hârcă plutitoare,
(și-o zare de lumină, dar câtă depărtare...)
_____________________________________________________________________
Perfect... paradoxal...
Tineri fiind, făceam din noapte zori,
ni se părea c-am fi nemuritori,
pe când acum, bolnavi și fără vlagă,
simțim că numai moartea ne e dragă.

Aici suntem și singuri, și uitați,
însă Acolo ne așteaptă frați,
părinții și bunicii, numeroși
înaintași de-ai noștri din moși-groși.

(Cât despre mine, dacă pot să mor,
se va găsi un sponsor, mai ușor,
paradoxal, s-ajung... nemuritor...)

_____________________________________________________________________


Cred!
La tragedii eu am și antidotul:
visez, că-n vis este posibil totul;
nu numai ce vedem sunt cu putință,
ci și, la fel, acelea din credință,

că noi cu Domnul suntem de-o Ființă!
_____________________________________________________________________
Þăranii
Þăranii cresc din sol nestrămutat,
pe unde-ai lor cu toți s-au îngropat,
și asta mi se pare dintre toate
că-i cea mai sfântă solidaritate.

Când mai tânjește glia, se-ofilesc,
dar dacă plouă, și ei odrăslesc;
sunt rezistenți și se usucă greu.
(De milă îi ajută Dumnezeu).

Aici voiam s-ajung spre a vă spune
c-au fost și sunt neînțeleși de lume,
că nobilii sau porcii, hoții, grofii
i-au confundat întruna cu cartofii..

(Ei: stâlpii nevăzuți ai Europei...).

_____________________________________________________________________
Dintre Însemne...
Lancea cu vârful înspre cer
izbândă e, și caracter,

(cum toate au în Tricolor
semnificațiile lor).

Un roșu viu și-nflăcărat
nu e trecutu-nsângerat,
cât ochiul făr' de lacrimă
mânie-aprinsă, patimă...

Și-un galben ca o sihăstrie
simbolizează acalmie,

ne e un fel de teritoriu
de zbucium surd, ca-n purgatoriu.

Albastrul, după crezul meu,
L-ar sugera pe Dumnezeu,

puterea noastră de credință,
înaltul punct de referință...

E veșnic astfel Tricolorul:
cu ieri, cu azi și... viitorul!

_____________________________________________________________________



Paralele...
Televiziunii Române!

Să scriu despre pustiu mi-e foarte greu...
Pe cine să înduplec eu cu scrisul meu?!
Pe cei bogați, pe Bunul Dumnezeu?!

Că între Rai și Iadul cel din Vale
nu-s nici măcar niște tele... canale,
ci negrăită, nesfârșită jale...
_____________________________________________________________________
Misoginul
S-a apucat de-a demonta femeia,
enigmelor să le găsească... cheia,
dar a abandonat îndată cracul,
c-a dat sub prima cută chiar de... dracul...
_____________________________________________________________________
Gara Drăgășani
Mi-e gara poartă de ieșire
fie într-un necunoscut,
fie, mânat de-o amintire,
pe-aleea lungului trecut.

Rămân în urmă numai dealuri
cu crestăturile în fum,
când amăgit de idealuri
pornesc și pe-nserat la drum.
_____________________________________________________________________
„Toate-s vechi și noi sunt toate...”
„Toate-s vechi și noi sunt toate”:
vechituri se reciclează,
înnoindu-se prin moarte;
noutăți se demontează
și apoi revigorează...
(Asta - da! Eternitate!)
_____________________________________________________________________
Renaștere
N-am mai avut sub soare-un loc,
nici moștenire, nici noroc,
deci nici n-am mai avut o țară,
ci numai vorbe de ocară...

A fost s-ajungem cu toți robi,
s-avem la cârmă mulți neghiobi
care ne-au smuls din rădăcină
pentru o cauză străină...

Și-a fost de ne-am întors pe scut,
dar tot prin noi am renăscut.
_____________________________________________________________________
Apa trece, pietrele rămân...
1. E același cânt sub soare
de „izvoare călătoare”...
Trece clipa bună, rea -
numele-i e Dunărea;
trec și zorii, și amurgul,
dar rămâne Demiurgul.
2. Îns-o dată cu declinul
se amplifică bazinul,
aducând din lumea mare
toate apele murdare
și cu ele-n subacvatic
un regim nebun, sălbatic.

3.Viitura se tot cară
înspre marea cea amară;
neclintit rămâne vadul,
zbuciumat cum e doar iadul,
nesfârșit ca veșnicia...
El se cheamă România!
_____________________________________________________________________
Norocul lor
Cei ce se plâng că a secat
orice izvor de adăpat,
iertați vor fi și ei, creștine,
dacă n-au auzit de mine:

că pentru cei ce vin sau pleacă
eu apă scot din piatră seacă -
un tonic, după câte știu,
extrem de rar într-un pustiu...
_____________________________________________________________________
Ardealul
Stăruitor ca idealul,
ne este hărăzit Ardealul
cum lunca, muntele și dealul.
El ne-a fost vatra de formare
în vremi de-acerbă-ncrâncenare,
să fim o Românie Mare.

Jivine și fantome latră,
dar focul a nestins în vatră,
nu se clintește nici o piatră.

Evlavioși ca sacerdoții,
dar și-nrădăcinați ca moții,
sfidăm astfel toți hotentoții.

Și totuși suntem toleranți,
și mai creștini, mai cooperanți
decât oricare din „atlanți”.

Pentru englezi și-americani,
dar mai ales pentru germani
noi suntem „ciotul” din Balcani.

Voi v-ați clădit o bunăstare
pe seama micilor popoare,
și-n veci veți fi amenințare.

Vă regrupați și provocați
conflicte, experimentați
pe pielea noastră, ca pe „frați”.

Și ațâțați iredentisme,
pe căi obscure numai schisme,
resuscitând antagonisme.

Însă la noi Ardealu-i dor
de-a pururea izbăvitor:
în bătălie-i Tricolor!
De veți comite „o-ncercare”,
primejdia-i la fel de mare
ca în ținuturi cosovare,

ca în Coreea, Vietnam,
Cecenia, Afganistan,
(că mulți s-au ars cu-acest... Balcan...).

Când lecția pare uitată,
v-o repetăm încă o dată,
dar nici prostia nu se iartă!

(Doar Imanența este dreaptă!)
_____________________________________________________________________
Declarație pentru mai târziu
Las mărturie scrisă despre trista întâmplare
de a fi fost exilat pe nedrept, lângă mare,
Deși am sperat să revăd splendorile Romei natale,
vremelniciile m-au scufundat în umilințe și jale.

Pierzând însă orice speranță de dreptate și revendicare,
m-am răzbunat și am... Ars poetica, mistificatoare.
De aceea am învățat limba băștinașilor nenorociți
pe care toată lumea îi considera troglodiți.

Am împrumutat și hainele de sălbăticiuni ale acestor sciți
și ne-am recunoscut solidari numai ca nefericiți.
Mă încerca același sentiment de rănită umanitate
pe care îl au cei ce trăiesc sub cetate.


Pe vreme bună lucram în câmp până la istov,
încât făcusem o grădină din întregul Ostrov.
Iarna ne ghemuiam în sălașurile de sub pământ
și ne înfioram de șuierul răsăriteanului vânt.

Iar când se abătea vrun trib războinic necunoscut,
tot noi îi eram cetății în primejdie scut.
Din citadela lor nu ieșeau niciodată așteptatele vești,
ba, dimpotrivă, circulau mai multe zvonuri și povești.

Se auzeau numai muzici și clinchete de pahare
urmate de o tăcere amenințătoare;
și se vedeau doar niște misionari, probabil miliardari,
care o luau pe calea cetăților celor mai mari.

Cea mai dură legătură cu ei, și reală,
era o greșeală, cum s-a dovedit, capitală:
lagăre de muncă forțată și numeroase închisori,
și un corp de anchetatori servitori.

Din toate nu a mai rămas decât praful și-un muzeu,
Tristele acestea și, în vecii vecilor, și DUMNEZEU...

Aceasta mi-e declarația pe care v-o dau -
spunându-vă câteva adevăruri pe șleau,
și pe care o semnez personal, cum am făcut-o mereu:

Ovidiu Dej - Eu

_____________________________________________________________________


Antropomorfe...
Am simțit până și-n astre
tot proiecții de-ale noastre
și din fiecare-n parte
ne-am făcut o zeitate
horoscopică sub care
ne stă viața trecătoare.

Dar și-alături dealul are
și pieptișuri, și spinare,
talpă, cușmă pe sprâncene,
ochi de apă prin poiene.

Iar de-a lungu-i - cracul văii
pe-unde hăulesc flăcăii;
și sub plai e un picior
de-i zic vadul oilor,
și un râu desprins în brațe,
cu puzderie de rațe.

Geea poartă-n pântece
șoapte, vrăji și cântece
și tot ea pe înnoptate
prinde-n ia-i nestemate,
râuri șerpuind agale
de pe coaste înspre poale.

Umplu zâne și crăițe
luminișuri, poienițe
chiar în inima pădurii
unde își răsfață nurii...

Respiră ușor din toate
un duh de umanitate...
_____________________________________________________________________
... Că DUMNEZEU va coborî prin tine...
Tu ce grădini sărace-ai îngrijit
și câte vieți rănite-ai ocrotit?!
Nebănuind cât le era de greu,
credeai că Îl iubești pe DUMNEZEU?!

Și pe câți semeni tu i-ai ajutat
de-a nu cădea-n ispită și păcat
când Cel Viclean i-ademenea mereu?!
Mai crezi că L-ai iubit pe Dumnezeu?

Iar dacă ești puternic și bogat,
nu simți că numai El te-a ajutat,
că de aceea ești și tu dator
de-a fi și altora de ajutor?

Ca să nu-I pui la mare încercare
puterea de răbdare și iertare,
gătește-te precum se și cuvine,
că Dumnezeu va coborî prin tine,

să îl ajuți pe nevoiaș, creștine!
_____________________________________________________________________
Resemnare?!
Ce grea e crucea: de nespus!...
Și cât mai este până Sus...
Dar nicidecum nu-s resemnat,
c-ar fi și ăsta tot păcat!
_____________________________________________________________________
Alergătorul de la Maraton...
S-alerg cât se mai poate, pân'la moarte,
s-anunț eu biruința, în cetate...
Dar drumul este lung și-anevoios,
și-s nevoit să-l fac numai pe jos.

Vuiește totu-n jur ca-n bătălie,
dar hotărârea mea rămâne vie;
m-aclam-ai mei?, dușmanii mă înjură?
Din dragoste alerg, ca și din ură.

Pentru soțíi și pruncii din cetate,
pentru bătrâni cu zile neiertate
e-o veste-atât de bună - sunt convins:
„Noi am murit, voi, însă, ați învins!”
_____________________________________________________________________
Horoscop
Cineva ne-a prevăzut
că vor fi mari frământări
la nivelu-ntregii țări...
Azi e totul de crezut.

Mă-ntrebam de poate ști
ce va fi după aceea;
și tot el mi-a dat ideea
că apoi ne-om liniști...

_____________________________________________________________________
Reproș
Dac-ai fi fost și tu cuminte,
te-ai fi ales cu vrun folos,
dar te înveți întruna minte
doar când cuțitul e la os...
_____________________________________________________________________
Să fiu cutia eu, de rezonanță?...
Să fiu cutia eu, de rezonanță,
a unei vremi ce-mi pare-așa absurdă?
Să fiu neverosimilă prestanță
într-o babilonime încă surdă,
nu cumva e-o naivă cutezanță?

Și totuși am un licăr de speranță...
_____________________________________________________________________
Când...
Când sunt atât de incitante Teme,
chiar dacă multe - avânturi îmi sunt frânte,
aleg cuvinte și le pun să cânte,
din cele ce-au tăcut atâta vreme...

(Cine dorește poate să mă-nfrunte)
_____________________________________________________________________
O, Þară, Þară...
Te ușurară de „povară”
ai tăi mai noi milionari;
mai-marii se extrapolară:
țigani, și „foști”, și „demnitari”...
O, țară, te prădară, țară...

Justiția-i, în schimb, precară,
iară poliția-i complice;
pe cel sărac îl apăsară
să poată ei să se ridice,
o țară tributară, țară...

Mai sunt și haitele de-afară
care îți sar în „ajutor”;
devii astfel pradă ușoară
și la cheremul dumnealor,
o, țară solitară, țară...

Rămân Gadafi și Sadam,
și cic-o Românie Mare,
minerii care fac tam-tam,
haiduci precum Cozma-Răcoare,
și sindicatele - gropare,

și prea mulți morți pe macadam,
o, țară neîndurătoare!

_____________________________________________________________________


Buruieni de leac
Am fost s-aduc de la Grădină
un coș cu flori, și-un alt cu rădăcină.
E-adevărat că rădăcinile-s amare,
dar florile-s frumos mirositoare.

De suferiți de vreun sindrom de neant,
vă dau să faceți ceai tonifiant!
_____________________________________________________________________
Insulă de latinitate
Ivită într-o mare slavă
din ample-ncrâncenări de lavă,
are acum un cer senin
mistificat pân'la divin.

Și holde se aprind, de dor,
în galben viu, izbăvitor,
tălăzuind când vântu-adie
ca flamurile-n bătălie.

Tărâmul fost romano-dac,
stropit de sânge și de mac,
de roșul cel incitator,
chezaș ne e spre viitor.

Culorile-simbol, tustrele,
ce-s ordonate în drapele
emit românilor din larg
de pe cel mai înalt catarg.
_____________________________________________________________________
Lăcaș în tranziție...
Am încercat lăcașului de cult
un fond albastru pentru noi picturi,
să nu părem poporul cel incult
și refractar la noile structuri.

Vopseaua nu a fost suficientă,
zugravii - și ei niște ageamii,
încât se văd la o privire-atentă
tot sfinții ăia vechi și stacojii.

La fel se văd din Judecata Mare
și cozile acelorași săraci
pe care îi aruncă pe cântare
tot îmbuibații, roșcovanii draci.

Am încercat o nouă zugrăveală
și a ieșit, în fond, doar o spoială...
_____________________________________________________________________
Kilimanjaro
Învăluit în nimbu-i ne-ntrecut,
el se socoate-al lumii început,
și neclintit în slava lui, mereu,
șade de vorbă doar cu Dumnezeu.

Parc-a uitat genunile din care
și-a început urcușul grav sub soare,
și masele atât de neclintite
ce îl susțin pe umere zdrobite...

Privit de jos, în strălucirea-i vie,
el simbol pare pentr-o veșnicie,
și-nvăluit în marele-i mister
deasupra tuturora-i stâlp de cer.

La poala lui nu vede cum se pierde
împărăția cea albastră-verde,
unde atâția lei și șerpi sfâșie
gazele de-absolută gingășie...

O, de-ar vedea... Dar nu poate pătrunde
din înălțimea-n care se ascunde...
Cum să-i ajungă ochii în genuni,
când bântuit e numai de furtuni?

Ce foc ceresc sau pământesc s-adie,
ce mil-ar mai putea să îl îmbie
să își topească nimbul, ca atunci
să se coboare și să plângă-n lunci?

Stă impasibil, rece ca un astru...
(În talpa-i magme plănuiesc dezastrul...)
_____________________________________________________________________
Sunt bolnav...
Sunt bolnav de vremea dusă
și de-atâta așteptare,
de nădejdea mea răpusă -
boală fără alinare.

Sunt bolnav și de uzură,
de-un sindrom de uzurpare,
și de-un lacăt greu pe gură,
să nu țip cu disperare.

Sunt bolnav de nedreptate
pân'la ruperea de nervi,
de atacul pe la spate,
și de-acești endemici servi.

Sunt bolnav că sunt bolnav,
jefuit de tinerețe,
că-n acest regim trândav
nimeni nu-și mai dă binețe.

Sunt bolnav de încordarea
care moare-n jurul meu,
și de-un splin cât toată zarea...

Sunt bolnav de Dumnezeu!
_____________________________________________________________________
Comentariu
Nu facem noi din poezie
avangardism sau resemnare,
ci cultivăm o datorie:
de-a ne menține-ntre hotare.

Se-abat belelele-n averse,
dar, descendenți ai vechii vițe,
nu facem faptele diverse
nici voinicii, nici miorițe.


Și, de iertăm, când nu uităm,
cum cere pravila cea sfântă,
de prea mult rău mai ripostăm.

Și ca specialiști în... trântă -
(e sport național... Jurăm!) -
cu proba asta nu riscăm.
_____________________________________________________________________
Și iarăși să ne rugăm!...
Să ne mai rugăm pentru președintele țării,
cât și pentru cei omorâți în închisori,
pentru Iancu și toți martirii unificării,
pentru anchetatori și judecători...

Să ne rugăm pentru patriarhul cel mare,
pentru ierarhi și preoți uciși,
pentru poporul de jos ce odihnă nu are,
pentru indeciși, imbecili și învinși.

Și să ne mai rugăm pentru slobozenia milei,
pentru cei săraci cu duhul și pentru hoți,
pentru cei adormiți de vorbele mai-marilor zilei,
pentru salariați, pentru proști, idioți,

(deși Dumnezeu ne cunoaște pe toți...)

_____________________________________________________________________


Marea finală
Zice-antrenorul: „Ce greșeală
s-ajungem până la finală”...
- De ce?..., se-aude la pupitru.
- Fiindcă Moartea e arbitru,
și de-arbitraju-i sunt sătul,
că iar ne scoate meciul... nul.

Și ca o ultimă eroare
dictează o departajare
prin care vuietul dispare,
pân'la finala viitoare...

(Alți parteneri, altă... mișcare)
_____________________________________________________________________
Dorința din urmă a unui iepure de câmp
Agonizând pe arătură
după nenorocita raită,
mai supraviețuia prin ură
stârnită de câinoasa haită.

Nu avusese de scăpare
din fața armelor de foc
decât agilele-i picioare -
un insuficient mijloc...

Lovit necruțător de-alice,
el tremura-ntre brazde reci
și, neputând să se ridice,
se și vedea pe-un drum de... veci.
O scârbă-l stăpânea, adâncă,
pentru tot omul ticălos -
aceste bestii care încă
mai zic de el că e fricos.

Și-n ultim licăr de lumină
și-ar fi dorit prăduitor
orice-amărâtă de jivină,
decât un cinic vânător...,

dar cei ce pier n-ajung ce vor...
_____________________________________________________________________
Intraspecifică
Dresăm masivi aligatori,
și vipere, și scorpioni,
însă pierim adeseori
mușcați chiar de campanioni...
_____________________________________________________________________
Tot despre vremuri noi...
Doar proștii se încearcă în ciomege,
lipsiți de angrenajul electronic;
mai-marii lumii au o nouă lege:
războiul subteran și... economic!

_____________________________________________________________________

Punct și de la capăt!
Ce dumnezeire, ce inginerie-n
mii și mii de chipuri zilnic ni se-arată;
e-n conversiune sfânta energie
fenomenologic chiar nelimitată.

Softu-i și pragmatic, este și fantastic,
Satana de-aceea îl invidiază:
lumea-i un computer și în stilu-i drastic
Cel Viclean, de-o vreme ne tot virusează.

Nu se angajează în deschis război,
ci preferă tehnic numai atentatul;
de aceea Domnu-n grija-I pentru noi
o să-l păcălească schimbând... aparatul.

Nu înseamn-aceasta, precum se tem unii,
că orice schimbare e sfârșitul lumii...
_____________________________________________________________________
Ape tulburi...
Arunc tot mai des năvodul -
ca sondaj de-opinie -
să văd ce face norodul
și dacă-i pe linie.

Sar rechinii peste plasă
și-o străpung aligatori,
dar rămâne o mătasă
ce se cheamă-a broaștelor.

În lumină ies bulboci,
deși apa e adâncă,
și se prind doar mormoloci,
însă ei nu se mănâncă.

Asta e: că nici nu pot
o opinie să-mi fac;
cât mai sunt de-ai lui Polpot,
chiar de pot, trebui' să tac:
tranzităm după potop!
_____________________________________________________________________
Specific
Când vezi profundă rădăcina
cu timpii vii ce-n dânsa zac,
hrănind nedezmințit tulpina,
să știi că ea este de dac.

Iar când coroana roditoare
de-atâtea seminții se-ncarcă,
interferând din Roma Mare,
atunci e și romano-dacă.

Daco-romani, apoi și slavi...
Da-n cursul marilor avarii
cu toții devenirăm vlahi,
un nume ce l-au dat avarii.

Și dacă sângele se schimbă -
măsura e la Dumnezeu -
limba, în fond, rămâne limbă,
chiar dacă ea crește mereu.
Ne e prin vremuri spulberate
ca numele - identitate:
cu strat, substrat, conglomerate...
_____________________________________________________________________
Vremuri noi...
Păgânii se distrau văzând
cum mor creștini mâncați de lei;
acuma leul nu-i flămând,
ci o paiață, dragii mei...
_____________________________________________________________________
Paranteza mică
Eu o deschid numai a sărbătoare...
(O fi ea mică, însă tâlcu-i mare);
și-o zăvorăsc adesea cu cuvântul
să nu mi-o mai trântească noaptea vântul.
_____________________________________________________________________
Asta e!...
Viața asta spontanee...
Valuri vin, valuri se duc.
Nu mai am nici o idee...
Am avut, dar sunt uituc.

Se-ncovoaie o alee
până-n celălalt tărâm...
Nu mai am nici o scânteie.
Am avut, dar sunt bătrân.
_____________________________________________________________________
Să fugă mieii de unde sunt lupii judecători!
Ce-au făcut că au fugit?...
Fiindcă tâlcu-acestei chestii
e c-au dat de alte bestii
care tot i-au jupuit...

(E ținutul nepăzit!)
_____________________________________________________________________
Minerii
Când i-a chemat Ortacul Þării
ca pe chezași ai ne-nfricării,
au invadat o capitală
„capitalistă, imorală”.

De te prindeau că ai cravată,
mânia lor cea refulată
se descărca printr-un ciomag
pe care-l mânuiau cu drag.

Erau nevinovați, sihaștri -
niște „băieți” cu ochi albaștri,
atâta doar, că nu gândeau,
și asta numai că „munceau”.

Chemați pe banii nu știu cui
ca-ntr-un tărâm al nimănui,
au destabilizat o țară,
făcându-și stirpea de ocară.


Dar noi vă implorăm pe toți
să îi iertați pe... ostrogoți:
mineriada lor trecu,
sunt și ei oameni, doar că nu...
_____________________________________________________________________
Domnule Brucan,
Atunci când grangurii sunt orbi
și vârful e opacizat,
e clar că suntem neam de robi
pentru prostie condamnat.

Mulți, mulți suntem... Și ce stupizi -
un așa-zis electorat -;
stăm sub coroana de omizi
ca cetățeanul turmentat...

Și stăm sub roși'analfabeți,
ca sărăcia de avizi,
de soare și-nălțime beți,
patriotarzi și apatrizi...

Justiția-i mototolită
precum o funie în sac,
iar haitele cu ea profită...
Stupid popor... Popor sărac...

Aș mai avea ceva să-ți spun,
că ne ești unul din amici:
ar fi rămas poporul bun,
de nu l-ați fi adus aici!
_____________________________________________________________________
Mai facem haz...
N-am fost săraci, ci sărăciți,
precum bogații jefuiți...
De prea puținul facem haz
să ne mai treacă de necaz...

(pân'la schimbarea de macaz...)
_____________________________________________________________________
Bă, tovarășe...
Te-ai achitat de sarcinile date
și asumate-n detrimentul meu,
m-ai înjurat și îmbrâncit prin spate...
Ce-ai mai putea să-I spui lui Dumnezeu
la Judecată despre-așa păcate,
când și pe El L-ai ponegrit mereu?!
_____________________________________________________________________
Sub semnul spiralei...
Ni-i galaxia o spirală
și A.D.N.-ul e la fel;
Istoria se mai înșeală,
dar ține seama de model.

Până și viața noastră, iată,
sub girul marilor puteri
este la fel de-ntortocheată:
ne răsucim mereu sub ieri!
_____________________________________________________________________
Descântec de exorcizare
„Doamne, Isuse Cristoase,
Tu, Carele întotdeauna mi-ai iertat
rătăcirile în păcat
și căderile rușinoase,
rogu-Te nu mă lăsa, nici de această dată,
rușinată de Cel Viclean, și abandonată!
Și iartă-mă că, amăgită fiind, am dat glas
insistențelor lingușitoare și de pripas.
Am ascultat de vocea străină
și mi-am făcut din trup o ruină.
Fiecare celulă a fost răscolită și biciuită,
excitată la paroxism și batjocorită,
încât acum mă simt goală, cu desăvârșire goală
și neputincioasă ca după boală.
O voce insidioasă îmi șoptește-a povață
să îmi abandonez cochilia, iar gândul mă-ngheață.
Dă-mi, Doamne Isuse, aceeași vigoare
ca să depășesc și această-ncercare!
Inspiră-l pe bunul nostru Arhimandrit
să îl alunge pe nelegiuit,
ca să îmi rămână trupul curat
precum Maica Precistă mi l-a lăsat.”
_____________________________________________________________________
După operație...
Cu câtă febră se luptară
leucocite-apărători,
salvându-și colțul lor de țară
de venetici, de agresori...

După ce morții toți s-au scurs,
ce viguroasă e matricea!
Și e exclus orice recurs!
Păcat însă că cicatricea...

(Și-așa n-aveam nimic de-ascuns).
_____________________________________________________________________
Antimateria
Antimateria există
numa-n puterea de a crede;
este visarea optimistă
a tot ce încă nu se vede.

E ca și Venus ori Apollo,
sublimă irealitate;
nu o vedem, dar e acolo,
adică dincolo de moarte.

Nevoie e de echilibru,
un panaceu universal,
și peste liberul-arbitru
este eternul ideal.

Antimateria, cred eu,
nu-i decât Însuși Dumnezeu.


_____________________________________________________________________

Semne cerești...
În jurul Soarelui, pe-o rază
ce pare infinit de mare,
sunt îngerii ce ne veghează
și ne taxeaz-orice mișcare.

Din când în când a supărare,
deși-s în stare să regrete,
primim câte-o avertizare:
asteorizi și chiar comete...

(Ca iar credința să dea-n floare...)
_____________________________________________________________________
Dreptatea?
V-aș spune dac-aș ști ce este,
dar nu cunosc nici o poveste...
_____________________________________________________________________
Acolo unde nu-i iubire...
Acolo unde nu-i iubire,
nici Dumnezeu nu se arată,
iar viața e o rătăcire.

Cine-i de vină că-i ratată?!

(E un păcat ce nu se iartă...)
_____________________________________________________________________
Porcul
Eu cred că lumea s-a întors pe dos,
dacă-l tăiem că a crescut frumos...
_____________________________________________________________________
Vaca
Pe taur ea nicicând nu l-a iubit,
ci doar din interes și l-a dorit:
l-a folosit ca să-și atingă țelul...
(Toată iubirea ei era... vițelul).

Dar câte doamne pot să-și dea de seamă
că vaca e desăvârșită mamă?!
_____________________________________________________________________
Idealul
N-a vrut să stea și i-am făcut statuie;
acum îl văd și-ncă mai văd că nu e...
_____________________________________________________________________
Eul...
Fiind firav din cale-afară acest eu,
l-am dus să îl trateze Dumnezeu...

_____________________________________________________________________
Un clovn...
Să luăm de pildă cazul meu:
adun expresiile grele
din lexic recuzat și-ateu,
și fac din ele top-modele.

Ce nu pot să hipnotizez,
să nu mai fie-așa rebele,
le violez sau le castrez,
și le-aduc lacrimi să se spele.

Apoi cu ceva fantezie
le găsesc locu-n poezie,
unde vor plânge-o veșnicie.
_____________________________________________________________________
De n-ar fi rău, n-ar fi nici bine...
Ce-ar mai fi virtutea fără păcătoși,
noaptea nesfârșită făr-acești cocoși,
dulcele iubirii fără de amar,
veșnicia lumii fără calendar?!

Ar mai fi ambiții fără contradicții
sau vreo împăcare fără de condiții,
clipa cea intensă față de mereu,
rătăcirea oarbă fără Dumnezeu?!

Nu e întuneric fără de lumină,
și nici mântuire dacă n-ar fi vină;
supraviețuirea nu s-ar mai putea,
dac-aș fi de unu, dacă n-ar fi Ea...
_____________________________________________________________________
Þiganii
Ce e la ei extrem de pitoresc
e c-o duc bine și că nu muncesc,
și că mai vor aici conducător
să fie iar tot unul de al lor...
_____________________________________________________________________
Apus, Răsărit...
Occidentalii au Apus...
Ce-aveau de spus, deja au spus,
dar noi din noapte ne-am ivit.
De-aia și suntem Răsărit...

(E-adevărat: de-atâtea ori
sunt răsărituri și cu nori...)
_____________________________________________________________________
Dar dacă...
Dar dacă Dracul diplomat
ar avea bietul vreo idee,
el m-ar induce în păcat
doar travestit într-o femeie...


_____________________________________________________________________


Gândul
Este o superenergie
ce tomografiază-n cale
conglomerări din galaxie
sau intermundii abisale.

Omniprezent și din mereu
și-având combustiuni de vis
ne-nalță pân'la Dumnezeu
ne poart-apoi și prin Abis.

Ca și lumina, n-are moarte
și-n fulgurări ne guvernează,
și-oricare irealitate
cu duhu-i o umanizează.

Chiar sceptic, n-aș putea s-abdic
de la ce-nseamnă rațiune,
că-mi face lustrul la Nimic,
un fel de-azur peste genune,
și-mi demonstrează... omenește
că și Nimicul se... gândește...

(Nu pot să scap de el un pic!)
_____________________________________________________________________
Corăbiile mele s-au înecat...
Corăbiile mele s-au înecat...
Eu, cu băștinașii, n-am să mă bat pe uscat.
Mai înțelept ar fi ca de-acum cu tot zorul
să îmi iau cu visurile mele zborul...
(Cu rachetele lor din ziare sau mucava
e foarte greu să mă urmărească cineva...)
_____________________________________________________________________
Amintiri...
Când candela s-a aprins, în sfârșit,
toate tenebrele din juru-i le-a izgonit,
dar și dacă untdelemnul s-a terminat,
beznele dintotdeauna s-au reinstalat...

Acum, prin interiorul acestei întunecate firi,
mai iluminează numai câteva... amintiri.
_____________________________________________________________________
„Deșteaptă-Te, române!...”
„Deșteaptă-Te, române,”
(se umflă mulți în piept),
dar nimeni nu îți spune
cum poți să fii... deștept...
_____________________________________________________________________
Optimism
Când după confruntări în arte
la care luăm adesea parte
se-nscrie pentru veșnicie
cu faima ei și-o Românie,
eu uit de ultima durere
și strig că neamul meu nu piere.
Când după-ntreceri și sportive
de indivizi și colective
se-nalță iar triumfător
neistovitul tricolor,
aud părere de părere
că neamu-acesta nu mai piere.

Când, în sfârșit, toți se deșteaptă
spre urnele care i-așteaptă,
convinși acum de tot necazul
că trebuie schimbat macazul,
îmi strig c-o ultimă plăcere,
că neamul ăsta nu mai piere!
_____________________________________________________________________
Apel
Voi, profesorii noștri universitari,
și cei ce vă pretindeți încă demnitari,
aprindeți focuri pe vârfuri de munți
ca să le vadă de departe cei mulți!...

Că au murit și Dan, căpitanul,
și Peneș Curcanul...

Ei au primit și ne-au lăsat o Þară.
(Vă imaginați cum luptară...)

_____________________________________________________________________


Judecata începe aci...
Când s-a mai stins înc-o copilă
din zbuciumatul nostru neam,
ne-a plâns și Dumnezeu de milă,
ducând-o-n sânul lui Avram.

Nouă, care-am rămas captivi
printr-un „înalt” discernământ,
pe cât suntem de longevivi,
pe-atât ni-i iadul pe pământ.

Se poate totuși înțelege
în limitele omenești
că nu e cale de-a alege,
că-i mare risc să viețuiești...,

și că ne este viața dată
nu ca o proximă favoare,
ci trebuie sacrificată
pentru ceailaltă-viitoare:

adevărată și curată,
și absolut nepieritoare!
_____________________________________________________________________
Aici, la țară
Aici la țară, unde sunt și eu,
poți zilnic să vorbești cu Dumnezeu,
în gând, când e-o împărătească pace
din ceruri până-n casele sărace.

Ne ispitește-un ochi instigator,
când sapa noastră-i sfântă pe răzor,
dar Dumnezeu din'nalta Lui instanță
ne-asigură tainul de speranță.

Nu blestemăm, ci numai ne rugăm,
și așteptăm, de secoli așteptăm,
că numai El ne e Judecător...

O s-o vedeți în veacul următor!
_____________________________________________________________________
Domnule „Trandafir”...,
De-nvățătura aia vie,
în fond, în veci nepieritoare,
mai nimenea n-avea să știe,
de nu era Ceahlău-n zare.

Ca orice-autocondamnat,
rămânem marele-anonim,
ce doar printr-un apostolat
mai reușim să nemurim...

(Iar florile ni le-ngrijim,
pe cât ni-i raiul devastat!)


_____________________________________________________________________


Romeo și Julieta
Mă tot gândesc mereu la autor:
a convertit lumina ei subțire
din nesfârșita noapte-a umbrelor,
ca să ilumineze-n amintire
de-un dor nestăvilit, ucigător...

(Iubire... Doamne, câtă amăgire...)

Romeo e frustratul cerșetor:
un ucigaș, un laș și-un dezertor!
_____________________________________________________________________
Și sunt aceste două Românii...
Una „nalevo”, alta „dextra”:
economie abisală,
dar și-aură spirituală...
„Din jale s-a-ntrupat Electra”.
_____________________________________________________________________
Piramida
Ce faraon fantastic a zămislit minunea
peste pustiu rămasă, această zeitate,
ca fiică de-a lui Cronos scăpată de la moarte,
sfidând nu doar deșertul, ci chiar deșertăciunea?!

Din veac în veac plutește ca simbol peste moarte,
purtând la sân fantasma trecutelor aplendori,
mulțimile robite cu regi strălucitori,
mereu lucind pe valul iluziei deșarte,
ca să pricepem veșnic c-absurda vanitate
ridică-n slăvi și râvna atâtor truditori
ce-au fost mereu și fi-vor în vremurile toate
măcar atât de falnici cât bieții-nvingători.
_____________________________________________________________________
La o comemorare Auschwitz
Coloana hăituită e-mbulucită-n poartă...
(„Bine-ați venit cu toții!” - scria pe frontispiciu,
Și sângele zvâcnește ca din aortă spartă
și trupuri cad prin șanțuri, zdrobite în supliciu.

Se-ntunecă amiaza de pocnete și muget;
ne-nvăluie în cnuturi și ciomăgeli escorte;
și deznădejdea doare ca un cuțit în cuget,
din fundături de iaduri escaladând golgote...

Purtăm pe umeri crucea de lespede zdrobită...
Pe ea sâcâitoare, hohotitoare-i moartea;
și-astfel călcăm pre moarte, cu inima cernită
sub dangăt de-ngropare: „Trăiască Libertatea!”
„Vai, nu mai pot, copile,-s cu totul istovit...
Nu-ți irosi puterea ca tu măcar să poți,
când tot calvarul ăsta de mult va fi sfârșit
să-l lași ca un memento la fii și la nepoți.

O să-mi adun puterea, oricât e de puțină,
ca să zdrobesc cu piatra pe cel mai rău călău,
să-mi fie fulgerată căderea mea în hău...
Adio, deci, copile,-la căpătâi lumină...”
„La revedere, tată... De l-ai lovi încaltea...
Ne-om întâlni în moarte: Trăiască Libertatea!”
Dezlanțuita haită împușcă și zdrobește,
ne-aruncă în prăpăstii, mereu ne-mpuținează,
căci furia cea oarbă din ce în ce-i orbește,
dar pentru ei nici vorbă să tremure vreo rază.

Cu termen de-amânare sunt condamnați la moarte
și despărțiți de-apururi de ce ni-i nouă drag...
Ei n-au părinți, neveste, copii și nici un frate,
că au jurat cu toții pe-ncârligatul steag.
Visează stăpânirea, visează toți cetatea
și strigă cu-aroganță: „Trăiască Libertatea!”

„Trăiască Libertatea!” - ce nobilă deviză...
Treziți-vă, popoare, și acceptați, popoare,
când e și libertatea celor mai mari, în criză,
atâtea sacrificii pentru descurajare.

„Trăiască Libertatea!” - o trâmbiță magnații
la marile recepții, în marile tratate;
se solidarizează puzderia de nații
ca iar să se destrame pentru întâietate...

„Trăiască Libertatea!” - mai-marii toți își strigă,
ba își întind și mâna cu-atomice-n manșetă,
și își surâd amabil ca rigă pentru rigă
și propaganda asta întruna se repetă...

Iar lagărul de crime făcutu-l-am muzeu
să fie tuturora un strigăt de alarmă,
și nu uităm să facem din orișice liceu
pentru o vreme sumbră posibilă cazarmă.

Astfel, în emisfere, în blocuri și sisteme
stăm „pașnic” față-n față, mereu în încordare;

și totuși omenirea nu pregetă să cheme
la pace și frăție, la marea dezarmare.

Așa se tot confruntă în veac viața cu moartea
și strigă deopotrivă: „Trăiască Libertatea!”
_____________________________________________________________________
Ultima deziluzie
Sărac de-o viață, și blajin,
cu-alte cuvinte: bun creștin -
speram ca abia după moarte
să am de fericire parte.

La gura aia de tunel
m-a așteptat un bătrânel
care în loc s-o ia în Sus,
mă îmbrâncea în sens... opus.

(Mi-arată Iadul - mi-am mai zis -
să simt ce-nseamnă Paradis).

Și nu m-am îndoit de asta,
că mi-am recunoscut nevasta:
era în pielea goală, toată,
cu carnea ei înflăcărată...
Fugea, părând să n-o ajungă
un drac smolit cu coada lungă
și se oprea din când în când
din balamale tremurând.

Mă-mpinse-apoi bătrânu-n jos
pe povârnișul fioros:
văzui bețivi cu trupul gol
arzând în flăcări de alcool,
alături de un pâlc tot slut
cu cei ce-au vrut, când n-au putut.

Și tutungii vedeam, drogați,
și delatori, și magistrați,
slugi hoațe, mame ucigașe,
tâlharii marilor orașe,
și negustori în dorul lenii
arzând cu politicienii...

Mă cuprinsese-un fel de frică:
eram din ei o părticică
foarte lucidă, în sfârșit,
la fel de bun... de pedepsit...

- De ce-mi faci, Sfinte asta, mie?!
- Dar nu sunt Sfântul... Ei, drăcie...,
ci doar un filator intern
pe drumul vostru spre infern...

(Și mă gândeam la tot săracul:
visându-și raiul, dă de dracul!)
_____________________________________________________________________
Zodii compatibile
Când mi se-ncheie odiseea
la fundul nopții noastre-adânci,
stau față-n față cu femeia
asemeni colților de stânci.

Ne oferim cununi de laur
și constatăm (a câta oară?!)
că am rămas același Taur,
precum și ea e tot... Fecioară.
_____________________________________________________________________
Metanie pe întuneric
Doamne! De-atâta venin și suspin
abia de mai pot să mă-nchin,
eu, robul încă al gravitației
și al atracției universale,
al materialității și timpului -
tare sau fantasmagorii „ideale”.

Mă simt suprasaturat, nevrozat
de senzualitate și interacții,
de epuizantele inspirații.
Adu-mi acea împăcare
nimicitoare,
că deși n-am înțeles mai nimic,
nici nu mai pot repeta...
Facă-Se, în sfârșit, Voia Ta!
_____________________________________________________________________
Visu-i rupt din veșnicie
Eu sunt cutia neagră care
port viețile anterioare,
depozit în subconștient
al filmelor de accident.

Și când în vis - că-i rupt din moarte -
eu vizualizez o parte,
revăd dintre evenimente
finalurile violente.

Odată mi s-a întâmplat
că-n Dunăre m-au înecat,
sau altădată niște ciume
m-au aruncat într-o genune.

Și tot dintr-un coșmar mai știu
c-am fost și îngropat de viu,
când acuzam în gura mare
un veac pustiu, fără-ndurare.

Dar ultimul semnal oniric
pe care-ncerc să-l decodific
e-o consecință-n bună parte
a vieților sacrificate:

cortegiul trist pășea încet,
reflex al marelui regret,
având avântul la pământ,
iar visul resemnat - în vânt...

Coroane multe și buchete
de flori sfârșite, violete,
îngrămădite-n fundătură
pecetluiau o aventură.

Tărâmul mai presus de moarte
era de-o frumusețe-aparte:
se legănau păduri în vânt
de flori, cum nu sunt pe pământ:
Un Imn al Primului Cuvânt!
Iar spiritu-mi pornit spre stele
își făcea veacul printre ele,
fiind prin vremurile toate
un strop, doar, de eternitate.
_____________________________________________________________________
Pe imaș...
Și zburdă-n preajmă mititeii
stârnindu-ne un trist umor:
ce fericiți sunt și vițeii
când habar n-au nici ei că mor...
_____________________________________________________________________
„Poporul ales?!”...
Dacă Isus s-ar fi născut
în spațiu-acesta românesc,
noi toți l-am fi recunoscut
ca Fiu al Tatălui Ceresc.

Și n-ar fi fost nici răstignit,
nici instrument de racolare,
cum este-acum negustorit
de „unii” cu nerușinare.

(Ce râvnă „sfântă”, de păstor
de-a strânge oile răzlețe
spre-a pregăti din mieii lor
ofrande marilor ospețe...)


Cum noi întruna am crezut
că Dumnezeu ne e stăpân,
o altă soartă-ar fi avut
Isus, dac-ar fi fost român.

Noi știm prea bine c-aparține
umanității noastre-ntregi;
totala lui devoțiune
e mai presus de regi și legi.

(În veacul dus și de teroare
un așa-zis conducător
credea că este-ntre popoare
doar neamul lui superior...

Ce-moarte-avu: îngrozitoare!
Și ce dispreț: al tuturor!)
_____________________________________________________________________
E-adevărat: m-am țărănit!
Mi-a zis un tip orășenit
că eu de-un timp m-am „țărănit”
și vrea această vorbă densă
să mi-o arunce ca ofensă.

În schimb eu chiar i-am mulțumit,
că mă simțeam prin ea cinstit,
când bunul-simț, ostracizat,
a supraviețuit în sat.

Tot „țărănist” mai vrea să-nsemne
și alte atitudini demne
ca omenia și dreptatea
de care a uitat cetatea,
și mai ales, neafectată,
credința-n „Dreapta Judecată”.

Așa că recunosc smerit:
e-adevărat: m-am țărănit!
_____________________________________________________________________
Totul e vis!...
Moto: „Că vis al morții eterne e
viața lumii-ntregi”

Totul e vis, că toți visează...
De n-ar fi Soare, n-ar fi Rază,
iar printre raze sunt și Eu,
când Soare e doar Dumnezeu.

(Bag seamă că și El e Vis
născut din Absolut Abis).

De-aceea-s abisal de Trist:
că și eu tot ca Vis Exist!
_____________________________________________________________________
Preludiu
Preludiu la o viață viitoare,
nici numele nu e o întâmplare...
(Cu ce nădejde-o spuse păcătosul:
Ioan e umilul, Popa-credinciosul!)
_____________________________________________________________________
Mistificare
S-a convertit la modul ideal,
drăguțul și smolit, și costeliv,
în activist extrem de jovial,
de nu-l mai simți cât este de parșiv.

Traseul ce-l socoate lesnicios
spre inima închisă ca cetate
e o mistificare-n Făt-Frumos
și-n jurământul de fidelitate.

Și-această perfidie „ca-n povești”,
acoperă durata vieții-ntregi,
fie că partenerii-s mai modești,
fie celebrități, ba chiar și regi.

Iar când dezmățul graniți nu mai are
ci totul este sexualitate,
mai dă și lecții cu nerușinare
de comportare în societate.

Reviste ilustrate, cărți obscene,
afișe, filme, micile ecrane
revarsă în vâltoare mii de scene
de violențe-aproape diafane.

Perversiuni, și droguri, și alcooluri
devin deliberat un mod de viață,
iar tinerii adună din alcovuri
și sifilis, și sida - ca povață!

Și este ipocritul personaj
mai mult reclamă la produsul fad,
un servitor al marelui filaj
ce urmărește cursa înspre iad.

Măcar și tu acum de-ai înțelege
când totul merge de-a-ndărătelea
că-ți este salvatoare doar o lege:
de-a te trezi în ceasu-al doișpe'lea...
_____________________________________________________________________
În derivă...
Pe fundul putred de la arcă
sunt prada unui vis hieratic,
simțind cum mă încearcă parcă
fiorul ultim, carismatic.

Se vede cum că lumea toată
s-a înecat și-a putrezit...
Pe apa vremii,-ntunecată,
mai sunt doar eu, nesodomit.

Sălbăticiunile salvate
au unghii roase, dinți cu carii,
și-s, ca și mine, resemnate
în fața ultimei avarii.

La ce-aș mai da semnal pe grila
acestei biete carapace,
când abia pâlpâie feștila
și tot mai noapte-n jur se face?!
(Curând va fi profundă pace!)
_____________________________________________________________________
Trei-Sfetitele...
Cu o intensitate fulgurantă
de exploziv sau aprig răsărit,
ni-i roșul pătimaș o dominantă,
un ideal în veci neistovit.

Alăturea e galbenul, domolul,
cu toată-ncărcătura afectivă;
prin ei blajinii își aduc obolul,
fortificând voința colectivă.

Dacă vă-ndrăgostiți de România
cu-al ei mereu surprinzător popor,
veți învăța ce e entelehia
albastrului de dor izbăvitor.

Coboară, Doamne, Duh peste mulțime,
la munte, și la deal, și la câmpie,
că am crezut în Sfânta Ta Treime,
și ne rugăm ca-n veci „Așa să fie!”.
_____________________________________________________________________
O rază...
Eu simt în înflorire destrămarea,
și în rodire, virtual, decesul;
cum aș putea să nu-mi pun întrebarea:
de ce nu mi s-a dat tot înțelesul?!

Și când mă-ntreb ce noimă viața are,
de toate-mi par atât de efemere,
mă amăgesc cu-această dezlegare:
că omu-i hărăzit numai să spere
și că-n credință-i ultima salvare.
_____________________________________________________________________
Obsesii ale „prezentului istoric”...
Celor ce au trecut sau au rămas prin Balta Brăilei

Mai văd fantomele din Baltă -
cortegiu sumbru și martir -
târșind spre lumea cealălaltă,
precum „Pohodul na Sibir”.

Mă regăsesc pe diguri sumbre,
cu tinerețile-ngropate,
alai de morți livizi și umbre
de restul lumii lor uitate.

Danubiu-și mână-n nepăsare
puhoiul apei ucigașe
din care bem cu resemnare
scursura marilor orașe.

Săpăm și dăm de oase-n zeghe,
bucăți de lanțuri și cătușe -
cutezătorilor - de veghe,
iar lașilor - mereu călușe.

(Mă urmărește-această Baltă,
cortegiu sumbru și martir,
târșind spre lumea cealălaltă
precum „Pohodul na Sibir”).

Mai văd mulțimea imbecilă
ducând afară viața ternă;
îți vine să îi plângi de milă,
de-aici din fundul de cavernă.
Și văd îndrăgostiți la Ceasuri,
sau cârciumile ce-s ticsite,
și escapade, și popasuri,
iubirile mereu „trăznite”,

când orice osândit își duce
la groapă câte un amic,
fără de preot, fără cruce
și neavând pe el nimic.

Dau caralii de-nțeles
că vom urma și noi curând,
c-altceva n-avem de ales...
„Dar, Doamne, cine-o fi la rând?!”

Și-afară nici o închisoare
nu și-a spoit vreun fel de firmă,
și haita cea „conducătoare”
„acuratețea” și-o afirmă.

Iar țările occidentale
și-urmeaz-afacerile lor,
nebănuind cam câtă jale
rămâne-n urma rușilor.

Acum sunt liber, dar mi-apare
atât de obsesivă Balta
cu-nfometata ei teroare
cum nici n-a fost pe lume-o alta...

_____________________________________________________________________

Post-mortem
L-au suprimat, se spune, „din eroare”,
și-au încercat de-aceea să-l ascundă,
dar n-au putut, că el era prea mare
pentru-a-ncăpea în lumea lor prea scundă.

Și-atunci au zis c-o ură nefirească:
„Orice greșeală-i totuși omenească!”

Dar el a supraviețuit în nume,
fantomă în deplină libertate
ce străbătea cu sârg întreaga lume
și semăna în câmpuri ofensate...

Și au continuat să-l ponegrească,
c-„orice greșeală-i totuși omenească.”

Acum s-a dus ca bruma toată ura,
când numele-i tronează în amiază:
se leagănă în vânt semănătura,
secerătorii harnici o veghează,

și au jivine gura ca de iască...
Orice „greșeală”-i azi dumnezeiască!
_____________________________________________________________________
Unor „judecători”...
O mână, cică, pe-alta spală...
Cui dați voi astfel de morală?!
Vă spun eu, dacă n-ați aflat,
de remușcarea lui Pilat...
Când este condamnat-o țară,
iară tâlharii sunt pe-afară,
dintr-o oribilă sentință
ne-alegem, totuși, cu-o „Credință”...

(Dar numai voi nu ați aflat
ce s-a-ntâmplat cu-acel Pilat...)
_____________________________________________________________________
„Tineret - mândria țării...”
Pe bătrâne creste-nimb?!
Generația de schimb?!
Dar s-a-nchis biblioteca,
însă nu și discoteca,
și e-aproape un reflex
să discute despre sex.

Pe genericele țării
se-aduc laude ratării:
vin aci debusolați,
și alcoolici, și drogați,
că putem vorbi de toate
când e-atâta libertate.

Venetici neaveniți
și la vârfuri pripășiți
se tot zbenguie cum vor,
își bat joc de-acest popor
și-ne-oferă ca morală
un fel de scălâmbăială...


Ce Convenție-ați făcut
de-am pierdut ce-am mai avut?
Aserviți grijilor voastre
ați permis și-alte dezastre...
Severine, vorba ta:
n-ai cu cine, ce vota...

De-aia tinerii se cară
și își cată altă țară...
Că-n afară de hotare
e-un sistem de racolare...
_____________________________________________________________________
Când „omul e sub vremi”...
În țara asta-n care
corupția e-n floare
și-așa-zisa elită
e toată parvenită,
de-ar fi să-nalț o odă,
ea-i pentru Þepeș-Vodă.

Ce lumi, dar în nici una
nu se oficiază
precum la noi: minciuna.
Aici proliferează
farsorii, impostorii
și toți răufăcătorii,
încât, de-nalț o odă,
ea-i pentru Þepeș-Vodă.

De ce la o adică
mi-ar fi de dânșii frică?
Prin moartea mea, în fine,
spăl ultima rușine,
dacă mi-ar trage țeapă
tot ultima otreapă...

Dar pân-atunci o odă
i-o-nalț lui Þepeș-Vodă!
_____________________________________________________________________
Fiule,
Eu am voit să-ți fiu model,
dar m-au închis nevinovat;
acuma, când sunt chiar rebel,
călăii s-au pensionat.

Și-am studiat, nu mi-e rușine,
deși mă-ncearcă un regret:
că mai bogat e decât mine
orice tâmpit și-analfabet.

Om drept am fost și bun creștin...
Cu ce dup-asta m-am ales?
Unii îmi spun c-aș fi cretin,
alții - că sunt de ne-nțeles.

Se pare c-am avut talent,
dar nu știu cum te-ar ajuta...
Þi-o spun fără menajament:
la nimic bun nu te-aștepta!
_____________________________________________________________________
Datorie sfântă...
Dacă n-ar fi aceste animale
așa gingașe și folositoare,
săracă mi-ar părea această cale
pe care rătăcesc la întâmplare;

dacă n-ar fi și fascinante plante
de-un ajutor întruna salvator,
m-aș sufoca de sterpele pliante...
(Cuiva mă simt de-a pururea dator!)

Nici flori dacă n-ar fi atât de vii,
ce se jertfesc în calea tuturor,
n-aș mai avea pe lume ce iubi...
Ce floare ești în uimitor decor...

(Cuiva mă simt de-a pururea dator!)
_____________________________________________________________________
Răspunde!
E o-ntrebare incomodă:
de ce-am avut un Þepeș-Vodă?!
_____________________________________________________________________
Deșteaptă-te, române!...
Deșteaptă-te, române! - îți cântă-n miez de noapte
samsarii tăi politici din miez de București...
Ar trebui tot dânșii să-ți dea și niște lapte,
că te intoxicară și de-aia tot bolești...
_____________________________________________________________________
Nici un câștig!
Am adunat, fără tăgadă,
atâtea bunuri în grămadă,
însă, pe cât e ea de mare,
pe-atât și grija de-apărare...
_____________________________________________________________________
Epavă celebră...
Ajuns la apogeu-i, celebrul transatlantic,
oraș de lux în lumea cea largă plutitor,
deși era-ntre semeni, un unicat gigantic,
brăzda albastrul mării ca visul de ușor...

Îl populau magnații, la prețuri princiare,
stăpânii-acelor zile, preafericiții soartei -
tot nume trâmbițate în mari hebdomadare,
vedete ale științei, și sportului, și artei.

Și-apoi îndrăgostiții... Ce de îndrăgostiți
făceau călătoria aceea de plăcere
pe care, de când lumea, cât sunt căsătoriți
o poartă-n amintire ca luna lor de miere!...

Mai vârstnici ori mai tineri, visau același rai
și au crezut c-acesta aevea chiar și este
pe Terra-ntr-un exotic, luxuriant Havaii,
ca în deșertul vieții-o oază din poveste.

Cu visuri luminoase ne-ntunecăm gândirea,
nebănuind primejdii sub horbote de spume...
Ca trăznetul căzuse în omenire știrea
că vasul, în derivă, a luat-o spre-altă lume.
Se prăbușise cerul - un negru surogat -
și-o panică dementă îi și paralizase.
Când vaierul din urmă și el s-a afundat,
o liniște crescuse ca-n marea de sargase.

Iar azi - comemorarea! De morți - numai de bine!
Se stinge-n timp oricare tardivă suferință.
Ca încă o dovadă a poliței divine
posteritatea și-are nou punct de referință.

Năpraznica-ntâmplare e și compensatoare,
că moartea violentă-ntreține nemurirea.
O aură înalță oricare evocare
și-astfel se amăgește întruna omenirea.

Epava este scoasă și pusă în valoare
de condeierii zilei ce vrednic o tămâie,
că-n ea sălășluiește un duh al celui care
a trebuit să scape fatidicele frâie.

De n-ar fi fost dezastrul, lua, totuși, vasul apă -
normală consecință a vieții petrecute;
de-acest final dramatic nu-i nimeni care scapă,
nerezolvând nici una dintre necunoscute.

(Dar dăinuie ecoul izbânzilor trecute).
_____________________________________________________________________
Închisoare
Doamne, câtă barbarie
că m-au dus în pușcărie,
și ce mare le fu graba
cât mă condamnau degeaba.
Nu-i ceva mai rău din toate
ca lipsa de libertate,
însă la români, se pare,
asta e și-nfometare.

E-o teroare peste poate
frustrarea de libertate,
că la noi orice-nchisoare
a-nsemnat exterminare.

E-o minune c-am scăpat...
(Domnul fie lăudat!),
dar torționarii, frate,
sunt și ei în libertate...
_____________________________________________________________________
Săraci și bogați...
De sărăcie-atâta disperare
e-n viermuirea asta de la fund,
încât te-ntrebi ce noimă viața are
și la ce bun să meditezi profund?!

Și ce absurdă este bogăția
pe care unii-o socotesc noroc,
când ea trădează numai lăcomia
de-a uzurpa și clasa de mijloc...

Sinistră existență și umilă
ca o sentință fără de recurs,
încât te-ntrebi: de n-ai fi fost gherilă,
s-ar mai schimba ceva din vechiul curs?!

Și ar mai fi atâta nedreptate,
atâția semeni flămânziți și goi
de-ar exista nădejdea-n libertate,
credința-n Judecata de Apoi?

Însă credința unii n-au avut-o,
că s-au născut, în fond, nelegiuiți,
iar cei mai mulți prin viață au pierdut-o,
nemaiputând să fie fericiți...

Cât despre libertate, ce păcat
că am cedat din nou celui viclean,ț
ca să părem poporul condamnat
de-a viețui ca viermele în hrean.
_____________________________________________________________________
Cântec în pustiu...
Departe, departe, în vântul prosper,
se leagănă zgârie-norii cei verzi;
fructele lor atârnă din cer
imnice clopote...
Nori racolați încolo și-ncoace
în veșnica lor ostenire
pe șesuri cargouri slobod
de lapte, de aur și pace.

Dar, iată, în juru-ne urlă, se zbate
Sahelul, ca leul rănit,
când soarele negru e lance de moarte
în trup însetat, istovit.


Departe, departe, în Þara cea Verde,
pe Coasta-de-Azur,
eșarfele-n briză-s stindarde
ce lumii i-ar face-nconjur.

Orașele albe cum curg,
cu clipa, cu anul, cu veacul...
La marginea vieții, săracul
se zbate ca leul rănit
și lance de moarte e soarele negru
în trup însetat, istovit.

Vuiește planeta. Hidoase
pistoale mesajele-și bat;
departe, pe câmpuri mănoase
se naște palat de palat...

Aici e un soare sălbatic
ce stă emblematic
și negru ca cioclu,
gheenic scrutând prin monoclu.

Pieziș se mai uită
spre câmpul prosper,
spre fructe ce-atârnă din cer,
departe, departe,
de unde arare
mai vin ajutoare...
de moarte...
_____________________________________________________________________

Din tot ce-a fost...
Din tot ce-a fost în țara unui istoric zbucium,
în care patru vânturi își căutau pripas,
ne-a mai rămas o doină și-o graniță de bucium,
și codru-acesta verde și veșnic ne-a rămas.

Din apele astrale boltite-n catedrale,
răsfrânte în lumina statornică din prag
ne-a mai rămas albastrul părerilor de jale,
seninul firii noastre și-al dorului pribeag.

Din molcoma voroavă în sfânta-i scăpărare
ne-am conturat în vreme efigii de eroi,
și ne-au rămas ca țară de-apururea Cel Mare,
legende și balade eternizând cu NOI!

De-aceea azi pe plaiul titanicului zbucium
noi dăm în patru vânturi voinței noastre glas,
și străjuiți de-o doină și-o graniță de bucium
sperăm ca niciodată, că și-asta ne-a rămas.
_____________________________________________________________________
Pivot...
- Ce-nalt e muntele acesta! -
îi cântă apele pe poale;
- Ce-adânc e muntele acesta! -
l-admiră vulturi din ocoale;
- Ce trainic muntele acesta! -
Și norii fulgeră și-adună
și își dezlănțuiesc tempesta,
din focuri iuți, făcând cunună:
ca și mai limpezi să răsară
suișurile lui albastre,
ca un stindard în miez de țară,
ca simbol al puterii noastre,
și ca în jur să-i dăinuiască
în Horă și Neatârnare
toată suflarea românească
cu trupu-n vechile hotare...

- Ce-nalt e muntele acesta! -
îi cântă apele pe poale;
- Ce-adânc e muntele acesta! -
l-admiră vulturi din ocoale;
- Ce trainic muntele acesta! -
Și norii fulgere și-adună
și își dezlănțuiesc tempesta,
din focuri iuți, făcând cunună...
_____________________________________________________________________
Satul
E cel dintâi sălaș de veșnicie
și gropniță păstrându-ne strămoșii;
prin vrăji am scos urâtul în pustie
și zorii ni-i vestesc numai cocoșii.

De mii de ani în vatra lui ne naștem,
înțelegându-i Buna sa Vestire,
și tainițele, crugul le cunoaștem
ca prim și ultim semn de nemurire.


Oricât de mânios ne este datul,
oricât de des ne-a mai călcat urgia,
firesc ne este-n obște comândatul,
precum alături merge cumetria.

Făclii împărătești de cununie
și candela cât sâmburul de mac
au luminat prin vremi de vitregie
la căpătâiul omului sărac.

Noi flori și fluturi, păsări cântătoare
le stilizăm însemne vașniciei
în fote, în marame și pieptare,
în, nesecate, râurile iei.

Și graiul sfânt ce s-a născut la țară
pe care îl cântară cărturarii
cei Mari și cei Viteji îl așezară
acestui neam ca veșnice fruntarii.

Iar dacă-n veac ne-au înșelat stăpânii
și ne făcură traiul tot mai greu,
noi ne hrănim cu resturile pâinii
de când își frânse trupul Dumnezeu.

Din toată sărăcia adunată
pentru oricare-n casă venitor
avem o masă veșnic așezată
și-un așternut curat și-odihnitor.

De ar fi vrut și-orașul poluat
să se revigoreze în vreo vară,
îi ofeream pădurea ca palat
și eforie - lanul de secară.
Dar citadinii ne-au adus nitriții
și alte noxe ce-agresează viul,
precum ar fi-nvârtiții și-acoliții
ce lasă-n urma lor numai pustiul.

Astfel, când îndeobște-i dovedit
că veșnicia s-a născut la țară,
în veci ea va avea de suferit,
dar tot în veci nu va voi să moară!
_____________________________________________________________________
Întoarcerea la vatră
Vânt rău îi dezrădăcinase,
dacă în țară de țărani
în ultimii cincizeci de ani
tot satul se depopulase.

Fugeau de-„un leu la ziua-muncă”,
având o traistă goală-n băț;
scăpați parcă dintr-un juvăț,
cătau refugiul în speluncă.

Orașul le părea liman,
și-astfel, cu riscu-nstrăinării
cătau un trai mai acătării
și șansa de-a avea un ban.

Familia - Treimea Sfântă -
așa li s-a zădărnicit;
pe drumul lung și chinuit
era ca o căruță frântă.

Și-acum se-ntorc din nou la vatră,
când și orașu-i mai pustiu;
chiar de le pare că-i târziu
să pună iar piatră pe piatră,

o fac cum numai ei mai știu...
Iar ele-și caută de natră...
_____________________________________________________________________
Am scris...
Am scris când nu puteam să tac
și-am mai tăcut, având de zis
ceva ce n-ar fi fost pe plac...

Dar, molipsit, eu iar am scris -
zăceam de-o boală fără leac -
riscând să fiu din nou proscris...
_____________________________________________________________________
„Amintiri din copilărie”...
„Bădiță Ioane, unde mi-ești?
Că de un veac în Humulești
Te-aștept să sari peste pârleaz,
să facem haz de-atât' necaz:
că Amintirile m-au nins,
m-a-mpovorat argintul stins,
iar biata mamă m-a lăsat
și-a coborât cu-ai mei din sat...


Ce-a mai rămas, privesc din Vale
pe răsăritul Cărții Tale:
bătrânul tei, crucificat,
și-o pupăză cu glas spurcat
care îmi cântă ne-ncetat:
„pu-pu-pu-pup! - n-ai mai plecat?!”
_____________________________________________________________________
Regăsire
Satul meu, cât te-am visat
într-un veac înstrăinat...
Re-nviat, te regăsesc
tot atât de românesc:
ai căsuțe decupate
dintr-o mie de povești,
lună care încă bate
sfiicioasă în ferești.
Mă privesc de printre gloduri
toate casele mirate,
pe la garduri adunate,
cu pridvoare prinse-n șolduri.
Totu-i nou și totu-i vechi,
pașii-mi sună în urechi,
ploaia lor ușor se pierde
prin desișul vremii, verde...

Intru în bătrâna casă,
dar nu-i nimenea la masă,
decât cartea mea, deschisă,
cartea de povești, ucisă.
Iar în raclă plânge dus
moțul pruncului apus,
mița unui făt bălan,
c-un fir roșu și un ban...

Doamne,-n mila Ta coboară
peste satu-mi, Primăvară:
să văd iarba-n șesuri dând,
s-aud caii nechezând,
cerurile detunând
și voinicii-n plai cântând!...
_____________________________________________________________________
Þăranii
Fantome-s, de piatră, ce urcă la deal,
de dincolo de vlăsii și de timp ancestral,
și sunt peri pădureți, cam țepoși și răzleți...
Iar când vânturi i-adună și-i bat
între miazăzi și miazănoapte,
între răsărit și apus,
ei umplu pământul cu umbrele lor,
cruci și răscruci pentr-un veșnic sobor...

Și, într-o neclintită veghe, se-așează cu toți
ca stâlpi pe la porți,
ca stâlpi pe la case,
sau sunt cruci la o vatră de oase.

Multe din schimbările la față
ei și le fac după veac,
cu un văl de verdeață,
c-o maramă de noapte-nstelată,
cu rugina din vii,
c-o amiază-nnoptată
și iarăși, și iarăși, și iarăși:
cu zorii de zi!
Iar iarna, pe ger,
sunt albi ca visele lor
și se-nalță la cer
de unde se-ntorc miluiți, în bunget,
să mai moară oleacă și-ncet.

Dar teama de moarte ei și-o înfrâng
gândindu-se Sus,
c-un cântec din crâng,
c-o floare-n cosiță
și-un prunc lângă țâță,
cu Domnul Isus.

Și chiar de-s departe, prin moarte,
ne e zâmbetul lor viitor o mijire de zori
sau un luminiș printre nori,
iar plânsul e al streașinei casei
și e glasul amar al vânătoasei,
suspinul din doina de dor
sau al unui noptatic și singuratic izvor.

Iar când pleacă, spre veșnica lor pomenire ne lasă
niște rădăcini de grădini și de casă,
niște copile, flori înrourate, de noapte,
și niște feciori, mlădițe tremurând peste ape.

Și e patria lor un veșnic izvor
de lacrimi și dor,
de limbă curată,
c-o zare furată,
și au domnitori
mereu omenia
și pe Măria Mărimilor Lor,
Fecioara Maria!
Și astfel, ei de tot, nu mai mor!...
_____________________________________________________________________
Tărâmuri... paralele...
Ceasornic statornic și spornic
îmi meliță zilele, orele, clipele...
Pe capătul patului, fuioare se-adună, de lună,
până când cele trei ursitoare or să coboare
ca să-mi împletească la moarte
un semn pentr-o carte...

Și timpul va trece și nu vor rămâne
decât tristele brume peste carte și nume,
pe care anume le va mai topi vântul
ca să odrăslească pe-alocuri cuvântul...

Iar după fiecare oficială sărbătoare-a uitare
o să ningă cu aceeași nepăsare
peste mare și soare-răsare,
în timp ce și eu voi rămânea vis-a vis
de „patemi”,
„în singurătate-mi”.
_____________________________________________________________________
Glasnosti
Și găsind un ins de fală
piatra cea filozofală,
făcu-ntreaga-mpărăție
pentr-o vreme... străvezie:
se-ntrevăd de-acum toți sorții
de-a putea vorbi cu morții;
vezi prin epocalul zid
țelul, dacă nu-i perfid,
dacă-n spiciuri și rapoarte
sunt lozincile curate;
unde-i autocrația
și unde democrația,
dacă masele-au nivel
și pricep mărețul țel,
sau dacă nu este cazul
de a mai schimba macazul,
să cădem într-un consens
spre-a le educa intens
până-n vremea de apoi:
oameni noi, mereu mai noi.

Cic-această pietricică
fachirul o multiplică,
fiindc-o crede ideală
în zona orientală...

Însă pentru noi, se știe,
e povestea străvezie
de la vârf la temelie
din teribilă vecie...

(De n-ar fi mai fost să fie!)
_____________________________________________________________________
Dialog între bază și vârf
„Ce ar putea mai rău să fie
decât în munte temelie;
să ții vecia în spinare,
cu masa ei ne-ndurătoare;
să-ți spintece în măruntaie,
de mari comori să te despoaie,
ca-n schimbul jafului să-ți lase
doar hrubele întunecoase?!”

„Ce ar putea a fi mai rău
decât urcușul peste hău,
furtunile care se-adună
și semeția ți-o detună,
ți-o pârjolesc și, în mânie,
ți-o zvârlu praf la temelie?!”

(Și totuși ar mai fi norocul
de-a nimeri prin sorți... mijlocul;
dar masele-l privesc suspect,
c-ar fi oprimator direct,
iar vârfului i-ațâță ura,
că ar ținti... nomenclatura).
_____________________________________________________________________
Supraviețuirea...
Că nu îmi ținusem gura,
aș fi fost și eu tot mort,
de n-ar fi-nflorit răsura
la Jilava, sus, pe fort.

„Nu!” și „Nu!”" precum un „Nicht!”,
foamete, bătăi, teroare,
dar aveam un oberlicht
și-amintirea unui soare.

Ce miasme ucigașe!...
Număram în minte morții
când ne trimitea răvașe,
pe ascuns, regina-nopții.
Cu profundă-nțelepciune
convertisem umilința
în tăcută rugăciune.
Supraviețuia Credința!

(Și vedeam înc-o minune...)
_____________________________________________________________________
„Iar noi locului ne ținem...”
Trecut-au grecii și romanii
și-atâtea neamuri migratoare:
ca pietre rânduirăm anii
în vadul vremii curgătoare.


Și-apoi și rușii, și tătarii,
tot seminții cotropitoare;
sau turcii, până și maghiarii
și-au căutat pe-aici cărare.

Rămase vadul zbuciumat
pe unde a trecut urgia;
tezaurele le-au furat,
dar n-au putut și... România.

Ne-au încercat apoi fasciști
cu gărzi-de-fier și legiuni,
și comuniști-contrabandiști
ce ne-au furat și din străbuni.

Cu toate astea, într-o zi,
din somnul lung și buimăcit
și pietrele se vor trezi,
înțelegând că-s neam menit

străvechiul vad a-și dobândi...
_____________________________________________________________________
Final de Imn...
Iar cu limboatele străine
să fim încă o dată drepți:
Deșteaptă-te și tu, române,
când veneticii-s prea „deștepți”!
_____________________________________________________________________
Așa brava electorat, mai zic și eu...
La noi prostie e cu carul,
dar și „talente”-s cu duiumul;
cei mulți își rumegă amarul,
„aleșii” își urmează drumul.

La c.a.p. lucrau doar proștii
„isteții” au sărit hotarul;
țărani stăteau în jurul ploștii,
afar-ăilalți vânau dolarul.

Sau multora ce da uzina?
Mâncarea și apartamentul!
Acum nu știu a cui e vina
că se declară falimentul.


Colhozurile nu mai sunt
și nici un fel de avantaj,
iar fabricile-s la pământ
și ajutorul de șomaj.

De-aceea suntem buimăciți:
că totul ne-a ieșit pe dos;
dar vă votăm când ne mințiți
din ce în ce mai cu folos...

(Că bine știți să le-nvârtiți...)
_____________________________________________________________________
O evocare palidă
Era o ultimă scursură
din teascul stalinist, de ură:
un specimen atât de-absurd,
viabil, însă tâmp, și surd,
cu ochiul rece-albit de frig
și-un dinte pururea cârlig:
mi-l împlânta și extrăgea
mai mult decât îmi născocea,
(că doar eram „bandit sadea”).

Și-avea în marea lui voință
o cameră de „chibzuință”
în care-am încasat „prosper”
cizma de plumb și pumni de fier...

Apoi - „judecătorul” acru,
precum e orice simulacru,
solemn citi o condamnare
pentru trei ani... reeducare.
M-au dus și m-au... „reeducat”
să nu mai cad în alt păcat,
în timp ce tovul, la congrese,
purta pistoalele pe fese,
că era foarte... devotat...
Și-a tras..., de-ajunse deputat...
_____________________________________________________________________
„Abia conture triste...”
Zgribulită și străvezie
copilărie,
aproape goală,
căutând la feții vreo soreală...

Și picioarele rupte prin glod,
și oile rele,
o sumă de griji și belele,
și foametea-n pod...

Ãl tată-n armată,
și-atâtea ninsori,
ah, mama, frumoasă,
plângând deseori...
Vai, dragostea ei,
soarele meu din spărtura de nori,
încălzind și topind
inimă de ninsori...

Și timpul creștea
o dată cu foametea...
„Să ieșim deasupra nevoii!
Vindem și oile, și boii
numai să ajungi departe...”
Și am învățat carte
în înstrăinare
a străzii, a celui avut;
rătăcire în necunoscut
și disperare...

Din ele s-au născut
îndârjirea,
puterea,
conștiința acesteia
și o aderență totală
la ceea ce am crezut
că e o revoluție socială.

Dar cât calvar
prin acea „regretabilă greșeală”,
pentru istorie-banală...
Și trei ani sechestrat în tartar...
Numai măicuța,
de-acum bătrână,
cu brâul de lână,
pe câmpi alergând
și la toți zicând:
„Cine mi-a...?!”

Teribilă îndârjire de a supraviețui
și
aceeași patimă de dreptate,
și de libertate.
Din stigmat-blazon!
și din trudă-amvon!


M-am ridicat dintre lătrături și schelălăială,
curățit de orice stropșeală
acidă, invidioasă,
și cu palmele curate mi-am înălțat o casă
ce se uită la soare,
pentru dragostea mea simplă și mare.

Așa am terminat acest naufragiu,
în care două inimi asociate,
cu furtuna în spate,
au speriat norii
și și-au salvat luntrea
spre libertate.

Apoi, mi-am îngropat
decepțiile și morții
din mijlocul nopții
și mi-am făcut din cămin
locașul divin,
din copii
bucurii,
și din truda de zi cu zi,
în demnitate,
singura mea șansă de libertate.

Iar de aci -
tot ce se mai poate
peste aceste vârfuri de săbii
clădi
și citi
în libertate!
_____________________________________________________________________
Plantația de bumbac
Ce alb e bumbacul
din marea răsăritului,
scăldat în lacrimile nopții ucise...
Și strălucite sunt zorile,
veselă poartă ce duce în iad...

Ce alb e și stăpânul,
ca mândrele-i palate,
și strălucitor ca aurul ce
fremătător îi luminează prin ani.
Ah, cât de frumos ne este stăpânul
între fecioarele metropolitane
ce se scaldă în bani!...

Numai noi suntem negri, negri, negri...
Noi și zilele toate.
Pe noi soarele ne privește mânios
și amiaza noastră e întunecată
când strălucește roada imaculată
printre spinările noastre de abanos...

Și cât de alb mai este stăpânul
când veghează și tace
în această pace rapace...
_____________________________________________________________________
Într-o expoziție de păsări exotice, cu vânzare...
- Har ție, împărăție,
plină de colivii poleite,
în care nostalgic mai cântă
răpitele zboruri,
acum cetluite
ca vântul în laț, după storuri...
- Și ferice, ferice de tine, stăpâne,
care ți-ai făcut blazon copios
din aripi în tihnă-nnodate,
și din cântecul lor dureros -
tabiet berechet,
izvor strălucit de bănet...

- Cum să vă fac să pricepeți încaltea,
că și eu slugărind printre ele,
strălucite și scumpe zăbrele,
mi-am pierdut libertatea?!

Cântecul lor pătimaș și-avântat
care în mod cert v-a impresionat,
își are rațiunea chiar în claustrare,
ca și la poeți: e-o chemare.

Și-apoi, și pentru asta pun temei,
nici o pasăre nu va mai zbura, domnii mei,
pe fereastră, în necunoscut,
că numai colivia le rămâne ca scut.

Nici una dintre ele
nu mai știe să zboare,
să se apere iar,
și nu mai poate,
să se hrănească în libertate.

(Uluiți
și umiliți,
clătinându-se pe picioare,
vizitatorii ieșiră, la soare,
în timp ce îi urmăreau înaripate
cântecele de libertate, din noapte...)
_____________________________________________________________________

Black-horst
„Să fie lumină!”... s-o fi zis,
că un soare pe firmament s-a aprins
mai strălucitor decât toți sorii;
apoi... revoluția și... rotația..., zorii
care nu puteau să fie decât roșii,
pentru care imnuri înălțară cocoșii.

Și străluceau în „epoca fără de moarte”
planetele, oricât ar fi fost de departe,
toți sateliții naturali și captați
pe care și-i decretase ca frați...

Și în toate orizonturile de-apururea roșii
înălțau osanale întruna cocoșii.

Dar după epuizantele fluxuri a început o contracție
și o sporire fantastică a forței de atracție,
cu care și-a înghițit sateliții, orizonturile roșii,
tot ce i-a căzut în sferă, începând cu... cocoșii...
_____________________________________________________________________
Motiv... „excentric”
N-avurăm vreme de cetate
plantată ca-n minoic stei,
ci-n calea vremii-nfuriate
am rezistat în biet bordei...

Nici înălțat-am babilonuri
sau sfidătoare piramide,
nici idoli n-am făcut, pe tronuri,
și nici minuni semiramide...
Și nu am cunoscut răgazul
de clasică seninătate,
când veșnic rămâneam zăgazul
din calea hoardei asiate.

Apusu-a înălțat sub cruguri
portaluri, circuri, domuri, chei,
și v-ați fortificat în burguri,
iar noi numai în biet bordei...

Când voi vă-ntemeiați în state
și-aveați și universități,
cu inimile-nsângerate
noi înfloream pustietăți.

Din trupuri ne-am făcut cetate
neclătinată în vântoase,
coloane de eternitate,
brâncușienii stâlpi de case,

ca-n țara asta de răscruce,
cu rău de ne-o-ncerca oricine,
de-apururea să-i punem cruce
ca tot străinul să se-nchine...
_____________________________________________________________________
Extratereștrii-s printre noi...
Extratereștrii-s pe pământ,
însă nu ai ce să le faci,
că nu știm prin discernământ
care sunt îngeri, care draci...

Aud că rău-i travestit
în forme-angelice, discrete,
să poată - ce nelegiuit! -
să ne distrugă pe-ndelete.

Și totuși, ca să nu greșim,
eu v-aș propune de pe-acum
toți semenii să ni-i iubim
pân-om pleca pe-un ultim drum...

(Abia atunci ne dumirim!)
_____________________________________________________________________
Activiștii de partid...
Nefiind apți de-un alt servici,
s-au condamnat la loc de muncă...
Îi controla prin noapte-adâncă
un tartor mare cu moscovici...
_____________________________________________________________________
Tot ce-a mai fost s-a terminat...
Cutreierând în sus și-n jos
orașul, cât e el de mare,
resimt atât de dureros
sindromul de alienare...

Și simulez că nu îmi pasă
când fiecare totuși are,
precum ochetele în plasă,
țesut-o casă-n celulare.
Printre bananiere vile
și vechi cetăți dezafectate
mai sper că or să vină zile
și pentru mine-ndestulate.

E-he! De mult, de mult de tot,
aveam o casă pe la țară...
Nu pot din minte să mi-o scot,
cum nici pe mama, bunăoară...

Atunci trăiam în libertate,
când soare, lună, cer cu stele,
și codrii presărați cu sate
mi se păreau că-s ale mele.

Și m-aș întoarce cu fervoare
cât timp am vechea slăbiciune
pentru bârlogul cald în care
eu mă simțeam sălbăticiune...,

dar nu a mai rămas nimic:
părinții-s duși la locul lor;
muri și fratele cel mic,
iar ca șomer n-am nici un spor.

Pe-o parte-aș reveni acasă,
că rădăcina mi-e în sat,
dar sărăcia nu mă lasă,
și-apoi și-ai mei s-au strămutat...

(Tot ce-a mai fost... s-a terminat!)
_____________________________________________________________________


Lăstarii lacomi
Fir-ar să fie de necaz:
să-i fi tăiat noi până azi,
că trebuia din primăvară:
metodic și-n întreaga țară.

Ce credeți că s-a întâmplat?
Lăstarii parc-au explodat
în libertate și lumină,
neținând cont de rădăcină.

Ei, ca și vâscul, bunăoară,
au viața lor parazitară:
și mulți, și LACOMI PESTE FIRE,
și sterpi ca orice amăgire.

Este ușor de-nchipuit
că marginea s-a ofilit,
și restu-apoi, treptat-treptat:
până când pomii s-au uscat.

Oricine poate-acum să vadă
că nu mai e nici o livadă
și că suflarea noastră toată
înghite roadă... importată.

Și fir-ar de necaz să fie:
importuri tot pe datorie...


_____________________________________________________________________

Răvaș de pe urmă
Lui Ilie Ilașcu

„Pe cine-ar putea să înșele mârșava lor crimă, ocara?!
Mai vii vor rămâne speranțele mele și-ntreaga credință, cât țara!
Zăbava mi-ar fi prea amară cerând la călăi îndurare,
cât sunteți
nestinsa comoară la stâlpul cu doliul în floare.
Nu plângeți, că eu m-oi tot duce ca soare ce-n noapte răsare: curând mă cobor de pe cruce Calvarul să-l fac Înălțare.
Porni-voi spre Þara cea Mare, strângeți-vă toți la fereastră; eu duc după mine o zare pe calea ce e și a voastră.
Vândut pe arginți din noroi, ascult cum ne cântă cocoșii: în Ceasul acela de-Apoi la vatră mă-ntorc cu strămoșii.
Puțin o să plec, m-așteptați! De veacuri aceasta ni-i scrisa! Ne vom revedea în Carpați, la Istru, la Nistru,
pe Tisa!”
_____________________________________________________________________
Rugă de mulțumire
Doamne Atotputernic și Sfânt,
mărturisescu-Þi prezența prin: sunt!,
cum și o infinitate de alte revelații dumnezeiești
mă încredințează că Ești!

Ești în Abis și în Soare,
în tihnă roditoare și-n floare,
în germinația fără de moarte,
Ești pretutindenea și în parte,
în demiurgicul râu doinitor
în seninul adânc și odihnitor

Și iar, Doamne,
mărturisescu-Þi umila și neclintita credință
întru aeeași Ființă,
în muțenia Ta grăitoare,
în văzutele și nevăzutele strălucitoare,
în a Te simți, gândi și iubi,
și în a Te putea mărturisi.

Ne-ai înălțat atât de sus
prin Domnul Isus,
insuflându-ne durerea, puterea
de a fi mai buni și mai înțelepți
întru primirea în cetele celor drepți.

Tu știi fără să-Þi mai mărturisesc
că fără Tine n-aș fi putut să supraviețuiesc,
că mă simt laolaltă și Facere,
și Desfacere,
și Veșnică Întoarcere;
că în acest chin
și omenesc, și divin,
am să preamăresc mereu numele Tău
Carele mă ferește de Cel Rău,
căci eu numai Þie de-apururi mă-nchin,
Amin!


_____________________________________________________________________


Despre groapa comună...
A fost începută pe vremea marilor erezii
și perfecționată înainte de prăbușirea bruno-roșcată...
Și era mai largă decât Balta Brăilei, sau decât o țară,
și mai adâncă decât o viață de om...
Și în ea nu erau aruncate nici cadavre,
nici fosile vii, și nici ființe agonice,
ci numai voinicii cei mai viguroși,
care își înălțau capetele deasupra gloatei
să poată vedea mai departe.
Aceștia toți, de aceea erau loviți,
în moalele capului,
pe la spate, din locuri de pândă.
Dezmeticirea era îngrozitoare.
Înlănțuiți în formații silnice
mutam la infinit
gropi sisifice,
flancați de boturi
ascuțite și iuți,
care se aruncau mașinal
în trupurile stoarse
până și de zdrobitele oase.

De pe orizonturile roșii ale gropii,
pe care înfloriseră în evantai
arici de oțel și mitraliere,
ne vegheau un fel de zeități cosmice,
în costume de tinichele
dure și strălucitoare,
menite să pleznească vederile
și să ne aplece spinările
până la poziția târâș...
Și mereu scuipau peste noi
coji de semințe,
înjurături arăpești
și un obsedant: „davai, davai!”

Din timpul acesta căsăpit,
care își pierduse memoria,
ne-a trezit un ultim seism,
cu un epicentru misterios, dar foarte serios,
care a afectat profund
mișcarea de revoluție a geoidului... bolund.

Și atunci mulți au alunecat peste noi,
iar alții s-au aruncat ca-ntr-un adăpost,
foarte dezechilibrați,
luându-ne de frați.

Imediat însă și-au revenit,
și desinenți socotindu-se,
au făcut din trupurile noastre scări de servici,
și au ieșit la vechile locuri
pe care și le-au rebotezat.

Apoi le-au sfințit
cu preoți democrați
și s-au apucat să țopăie-n cap
mai vioi decât codobaturile
de pe nisipurile sterpe,
și să ciripească vesel și prevestitor
mai abitir decât parlamenentarii.

E adevărat și sublim că până la urmă
ne-au scos și pe noi de-acolo
ca să orbecăim în libertate.
Ei s-au făcut discipoli ai pieții libere
și ai dolarilor verzi,
pe când noi lăcrimăm cu ochi de cârtiță,
uitându-ne lung...

Lumea străină crede că plângem de fericire,
necunoscând pricina:
prea mult am stat la întuneric,
ca să nu ne doară lumina,
orbindu-ne, de tot orbindu-ne...
_____________________________________________________________________
Gândind la Nichita... Sorescu
Paradoxu-aparte-al omului de carte
e că nemurirea i-a sporit prin moarte...
_____________________________________________________________________
Scrisoare pentru Maica de Dincolo...
M-am întors, Maică,
precum mi-ai zis
în vis,
dar n-am găsit decât casa dărăpănată
și întunecată...
Icoanele tale
care îmi inspirau o nesfârșită jale
s-au acoperit de portretele unor pirați
deșuchiați și încă neîmpușcați.

Prin curte aiurează ielele,
iar pe coșuri hohotesc cucuvelele.
Mai-marele mi-a înfundat izvorul,
și mi-a otrăvit ogorul,
și apele,
și mi-a înstrăinat aproapele.

Dar eu am să le primenesc pe toate
și-o să le las tuturor o cetate
cu numele tău și al meu
să ne pomenească neamul mereu.

Vino și mata într-o sfântă joi
pe la noi,
cam pe la Judecata-de-Apoi,
ca să mă vezi cum mai sunt:
cu rădăcinile-adâncite-n mormânt -
al tatălui, și bunului, și străbunului meu -,
cu trupul în ploi,
dar cu capul în poala Preabunului Dumnezeu.

Și să știi că-ți duc dorul mereu!
Tot Eu...
_____________________________________________________________________
Dor de Þară
Mi-e dor de tine, Þară,
ca de părinți și de frați,
ca de Dunăre și de Carpați,
sau de natala vâlcioară.

Mi-e dor ca de o bătătură
sau de o grădină cu flori,
ca de o luncă de privighetori,
iubire ce pâlpâie-n zgură.

Ai ajuns ca o marfă de piață
și monedă de schimb la coțcari;
de-aia mi-e dor și de demnitari,
și de-o întoarcere firească la viață.

Mi-e dor de tine ca de o cosânzeană
sau de un ogor desțelenit;
te-au cotropit mafioții, te-au cotropit,
mică Americă dunăreană...

Mi-e dor de tine ca de libertate,
ca în orbecăială de transparență;
mi-e dor de obșteasca deferență,
de adevăr absolut, de dreptate.

Să-ți mai aud numele cutremurat,
înălțat pe brațe-narmate;
peste ape-mpuțite și moarte
mi-e dor de tine ca de Ararat!
_____________________________________________________________________
Politicienii
Ei nu au personalitate,
ci morgă, doar, parlamentară,
și-n goana lor după mandate
invocă numele tău, Þară.

Patriotarda lor peltea
o tot agită și excită,
de parc-altcineva n-ar vrea
să-și vadă țara întregită!...

Și dorul lor de „unitate”
sau pentru-o Românie Mare
disimulat el face parte
din planul lor de guvernare.

Obedienți altor puteri
și lacomi de chiverniseală,
se străduiesc din răsputeri
pentru un loc la ciolăneală.

S-au bucurat de „libertate”,
și-au jefuit și bănci, uzine,
și mine, flote, combinate -
e toată țara în ruine...

Și toți acești aventuriști
sunt doar urmașii celor care -
cominterniști și comuniști -
ne-au dus în prag de disperare.

Se bat cu „buzdugane”-n piept,
invocă urmele bătrâne,
dar de la ei n-am ce s-aștept!
Deșteaptă-te și tu, române!
_____________________________________________________________________
Jurasic-Parc
La capul lui Dino de veghe-s vulcanii
aprinși într-o noapte fierbinte;
se-ngroapă-n cenușă o dată cu anii
călăi și martiri: oseminite.

E pace în ceruri și-n triste sălașe,
și-n gropi mariane, în peșteri-morminte;
făclii fumegânde-s păduri și orașe
în bezna aceasta extrem de fierbinte...

(Se uită copiii cu luare-aminte!)
_____________________________________________________________________
Sfat
De ai talent, tu strigă-ți-l cât poți,
pân-o-nțelege cineva din toți
că modesti-au născocit-o proștii
spre-a amăgi din vigilența obștii.
_____________________________________________________________________
Eu...
Eu n-am vrut în Eritreea
să ajung vrun împărat,
nici redactor la Scânteia
sau alt fel de cocoțat,
ci cu mine în dispută,
mi-am jurat să mă rămân;
de-aia lumea mă discută
că sunt ultimul român.

De-aș fi vrut, aș fi putut
să fiu papa din amvon,
un ministru la Beirut
sau chiar Þar la Washinghton,

dar cu mine luat la trântă,
mi-am jurat să mă rămân,
c-am o datorie sfântă:
să rămân mereu român!
_____________________________________________________________________
Atotputernicul
Indiferent de vreme, de țară sau de viță,
dreptatea-n veac se simte pân'la a noua spiță.
Atotputernicia în care-ncepi să crezi,
chiar orb să fii cu totul, și totuși poți s-o vezi,
și-n urletul de slav-al coioților zăluzi
tăcerea-I înțeleaptă poți totuși s-o auzi.

Izbăvitoare-i numai puterea de a crede
că lumea e zidită din tot ce nu se vede,
iar Marelui Vistiernic mă simt profund dator
să-nvăț o viață-ntreagă cu dragoste să mor.
_____________________________________________________________________
Vino, Doamne!...
... Ca de respirația Ta, de-un oftat
să fie văzduhul îmbălsămat,
iar mâine, o dată cu zorile
să cânte privighetorile ca viorile.

Adu-ne învrăjbiților dumnezeiască pace
și speranță în căminele noastre sărace,
și insuflă-ne câteva gânduri curate
de muncă cinstită și de dreptate.
O cale onestă și nouă ne-arată
acum când e țara furată.
Numai așa va dăinui numele Tău
peste oricare părere de rău...
_____________________________________________________________________
Eu între semeni sunt un biet model...
Sub bolta Lui profund misterioasă
eu stâlp de sprijin sunt rătăcitor,
iar poezia mi-e în spate-o casă
în care veșnicește-un muritor.

Chiar dacă-s orb, eu totuși văd mai bine,
și, surd, m-aud rugându-mă mereu;
pe diavolul ascuns pe după mine
cu trăznete l-alungă Dumnezeu.

Și noaptea mea îmi e iluminată
de-un crez precum o candelă sub cer,
iar fantezia mi-e adevărată
pe cât sunt părticică de mister.

Mărirea, decăderea, eu la fel
le cenzurez și drămuiesc artistic;
nu sunt, gândind la îngerul rebel,
nici luciferic, însă nici prea mistic...,
ci între semeni sunt un biet model...


_____________________________________________________________________


La țară...
- Văzuși, Mărie,-azi-noapte?! Lua-l-ar dracul:
iar a mușcat din lună vârcolacul...

- Și-acum tot el și soarele-l pândește
să-l schilodească iar... Doamne ferește!

- Nu mai cobiți!... - le zice-o-nvățătoare -
A fost doar o eclipsă ca oricare...

- I-auzi ce zice, dacă nu ne minte:
că iar e lipsă, tot ca înainte...
_____________________________________________________________________
„Ultima oră sau ultima oară...”
Și iar încearcă să facă zâzanie
în această campanie stranie
un apostolaș al ziarului local
„Absolut independent și național”:
cică am fi ajuns la ultima cotitură
de coate-ascuțite și gură...
(Ați înțeles că e vorba de gura
cu care am câștigat pariul cu agricultura).
ȘI IAR, CICÃ, OR SÃ COBOARE
niște feți dintr-o nouă poveste,
care
vor desfereca toate izvoarele,
vor mai sădi și vii pe coastă
de tămâioasă românească
și vor împodobi ogoarele
ca pe niște mirese alese,
hăulind o nunească...
Și pentru ultima oară mai vine c-un „ cică” ,
(și o spune fără rușine și frică):
toate
se vor răsfăța în celestele ape
și zi, și noapte,
până dincolo de eternitate,
(că așa se zice la moarte)...
N u mai comentăm celelalte vești
și povești,
că sunt mai puțin importante,
acum când se dă bătălia pentru mandate.
_____________________________________________________________________
Pentru „ niște țărani” ...
De când mă știu, trăind numai la țară,
l-am cunoscut direct pe cel sărac
și-am vrut să scriu de marea lui povară,
dar n-am știut, pesemne, cum s-o fac.

Fiind cu neam de neamul lor clăcași,
destin nedrept ce-l moșteneau din veac,
m-am solidarizat cu-acești pălmași,
dar n-am știut, pesemne, cum s-o fac.

Când a-nceput și-aici bolșevizarea
și spolierea țării după plac,
am încercat cu-ai mei eliberarea,
dar n-am știut să le venim de hac.

Și i-am văzut murind precum martirii
pentru pământu-n care veșnic zac,
și-am vrut să-i trec în cartea nemuririi,
dar iar, pesemne, n-am știut s-o fac.

Sub cârmuirea noilor ciocoi
nu pot, deși-s pățit, nici azi să tac,
dar surzi sunt cei frustrați, prostiți și goi,
ori eu, pesemne, iar nu știu ce fac...

Și-astfel sunt fără ei și mai sărac!
_____________________________________________________________________
O grotă...
„O grotă sunt a marelui dezgheț,
dar de vecii spre mine nu cutează
să-mi lumineze, tremurând, vreo rază
sau să-mi doinească râul cântăreț.

Cuprinsă sunt în lanțul greu de stei,
și-n nesfârșita mea singurătate
ascult cum inima-mi arare bate
în stropi de lacrimi osândiți și grei...

Visez din veac un ceas al dezlegării
când lacrimile oprimării, toate,
se vor ivi-n lumină nestemate
reverberând în necuprinsul zării,

dar pân-atunci sporesc comoara-n noapte!”

_____________________________________________________________________

Limba noastră
Limba noastră cea măiastră
pentru mine-i mai frumoasă
decât orice-mpărăteasă
ce m-așteaptă în fereastră.

Mi-este singura stăpână
și, de-aceea, cu sfială,
îi sărut un colț de poală
și un deget de la mână.

Astăzi ca și-odinioară
ea mă mângâie pe creștet
și-mi strecoară-n suflet veșted
apă vie, milenară.

Îmi descântă de angoasă
și-mi aduce mii de leacuri
ce le-a adunat prin veacuri
când era cenușăreasă.

Vechi parfumuri cetluite
sufletul mi-l înfioară
când prin țară mă coboară
sau în slava-i mă trimite.

Mi-a lăsat și-un act de zestre
despre care îmi dau seama
că ar fi chiar de la mama
veșnicită în poveste.


Iar de-mi zice-a poezie,
eu în ochii ei privesc,
și citesc, mereu citesc,
până când încep a scrie
într-un chip mai românesc.
_____________________________________________________________________
Dintr-o poveste a vorbirii
Când s-a întrupat Ideea
decât orice mai presus,
hop! și onomatopeea,
că avea ceva de spus.

De-atunci vorbele de bază,
pururea imaculate,
libere proliferează
în familii... derivate.

În contextele prolixe
ne aduc un spor de sens
prin prefixe și sufixe
din istoricul condens.

S-au cuplat și sunt compuse
chiar structurile amorfe,
și-s cu sensurile-ascunse
explozive-antropomorfe.

Și șocând mulțimea ternă,
au asemeni unor dive,
motivație internă
și fațete expresive.
Sunt la fel de motivate
prin tărâmul cel trândav
sensurile figurate -
lexicul mereu bolnav.

Iar prostimea de cuvinte
născocite prin convenții,
dacă vreți s-o țineți minte,
să veniți mai des la lecții!
_____________________________________________________________________
De s-ar aprinde...
Uscat e, Doamne, rugul ăsta-n care
căzu din întâmplare-un strop de soare...

De s-ar aprinde binefăcător
pentru oricare-n noapte trecător,
nu mi-ar părea prea rău că am să mor...
_____________________________________________________________________
Vremuri „noi”... pentru țărani
E primăvară și-au ieșit tractoare
să are-n vale care mai de care,
însă pe dealuri este tot pârloagă,
că nu mai e în sat nici o dârloagă...

Și nu mai am în pungă nici un ban...
Se zbate-n mine ultimul țăran...


Se taie codrii pe-unde-au fost haiducii,
de-otrăvuri multe au murit și cucii,
însă din sate urcă-n dorul lelii
în valuri languroase decibelii
de o lascivitate țigănească,
de mahala sârbească sau turcească...

Ne sufocăm de-un lălăit aman
când plânge-n mine ultimul țăran...

Voi, cei de sus, cu capetele-n nori,
ce semănați la țară doar erori
a căror „roadă” o culegem noi
prin vremurile ăstea zise „noi”,
în timp ce-agoniseala valutară
vă tot sporește-n băncile de-afară,

de v-aș putea aduce cu arcanul
să faceți voi ce n-a putut țăranul...
_____________________________________________________________________
Coloana nesfârșită
Un Patriarh cât timpul de bătrân,
dintr-un tărâm de-a pururea român,
ne-a înălțat din steiuri și din tină,
din apele-ncărcate de lumină,
peste Carpați, un mândru giuvaer,
un stâlp de boltă pentru-ntregul cer.

El patru-zările le-a prins în nod
ca viața-ntreagă-a spiței într-un plod,
și ritmic le pulsează înspre soare,
o inimă ce veșnic dă în floare,
bătând solar în infinite clipe,
foșnind înalt aripe peste-aripe...

Pe reliefu-acesta orchestral
urcă destinul nostru vertical:
lumini și umbre unduind egale,
zi după noapte, dealul după vale,
din guri de rai - un spațiu mioritic,
cum le numi preafericitul critic.

Când Patriarhul și-a curmat cioplitul
să se-odihneasc-o clipă infinitul,
în Poarta Veșniciei ne-am văzut
monumentali într-un rotund sărut
(ca un străvechi și dacic scut),

și ascultam cum râul zice-o daină,
chemându-ne la Cina cea de Taină...
_____________________________________________________________________
Timpuri noi...
Câți mafioți, megalomani
și spălători murdari de bani,
tot sub pretextul libertății,
minează inima cetății;
cât de abil este satana
mascând pistolul cu sutana
într-o urzeală infernală
de crimă transnațională,
când eu sub vița din polată
stropit de lună preacurată.
ascult cu gândul dus în cer
vrăjind un greierel stingher...

Între ghetouri și palate
sunt punți de promiscuitate
ca și-ntre-atâtea oficine
și somptuoasele piscine;
în megapolisuri obscene,
de sex, de droguri și de lene
se mistuie fetițe goale
în arabescuri ireale,
când eu sub vița din polată
stropit de lună preacurată,
ascult cu gândul dus în cer
vrăjind un greierel stingher...

Mass-mediile lumii, toate,
prezintă vieți denaturate,
drame seduse-n tragedii
și sida, secerând copii,
copii vânduți pentru orgii
de traficanții cărnii vii,
perversiuni legiferate
și inocențe mutilate,
și-atunci cu gândul dus în cer
ascult un greierel stingher
vrăjind sub lacrimile lunii
la marginea pustie-a lumii...

_____________________________________________________________________



De ce-aș fi trist?
Că m-am născut fără să vreau?
Sau că nu sunt precum un bleau
în șleau cu-alaiul conformist,
ci-un inspirat? De ce-aș fi trist?

Că m-am născut fără noroc?
Că nu-s ca mulți și eu escroc,
ci-n felul meu idealist?!
De-asta vă-ntreb: de ce-aș fi trist?

Având într-adevăr un cap
ce m-a ferit de handicap,
m-a-nchis partidul comunist...
E vina lui! De ce-aș fi trist?

Chiar și în cel mai tragic caz,
eu tot fac haz de-acest necaz,
că-s incurabil optimist
și înțelept. De ce-aș fi trist?!

Nici loc și timp nu pot s-aleg,
ci datul sorții l-înțeleg;
în schimb ispitelor rezist,
precum un sfânt. De ce-aș fi trist?

Credința mi-este unic far
la malul mării de amar
și calc pe valuri după Crist
până la cap. De ce-aș fi trist?

_____________________________________________________________________
Contrapunct
Doamne, câtă tinerețe,
ce de visuri, cât elan,
copleșit de-acea tristețe
de a nu avea un ban...

Iar acum la senectute
ce comori am adunat...,
însă nu mai am vârtute...
Ce crezi, Doamne? Nu-i păcat?...
_____________________________________________________________________
Oricâtă-nsinuare...
În caisul de la scară, de-o resemnată jale
tot zmalțuri policrome aprinde crisalida,
și vor roi și fluturi în dansuri nupțiale,
însă de data asta voi ști ce e omida...
_____________________________________________________________________
Cântec pentru veșnică aducere-aminte
Fraților noștri basarabeni și bucovineni!

La răscruce de imperii și de vremi de uneltire,
să te vadă doar ca pradă, țară, ce nenorocire!,
că au năvălit întruna din ținuturi asiate,
și din pustele vecine, ori din burguri depărtate,
de ne-au arestat memorii, în comoara lor să scurme,
și ne-au demolat morminte să le șteargă orice urme.
Însă n-au putut să fure numele atât de sfânt,
cruce-a răstignirii noastre și a crezului ne-nfrânt,
stâlpul venerat, de boltă, al nemuritoarei ginte,
înălțat cu vrednicie pe atâtea oseminte!...

Mai haini decât prin veacuri erau hoardele barbare,
munți de aur ne cărară în convoaie funerare;
prin iscoade venetice și acorduri rușinoase
ne-au răpit catapetesme, lemnul tălpilor de case,
și ne-au dus roada livezii și a viilor albastre,
pâinea cea de toată ziua a cuminecării noastre.

Profanate-au fost memorii de eroi și de ierarhi
și mormintele-altare ale marilor monarhi
ce cu plugul și cu spada ne-au împodobit registrul
din Hotin până la mare, de la Tisa pân' la Nistru.

Totuși n-au putut să ieie casa omului sărac,
cântecele lui de ziuă și credința lui de veac...
Și nici Dunărea maternă cu izbânzile ei mute
n-au putut s-o aresteze, nici din matca ei s-o mute.
Încercară, dar zadarnic, numele ce ni-i matrice
să-l răstălmăceasc-anume, într-un fel să-l mistifice,
dar sfidând nerușinarea, am strigat în omenire
că pe Tricolorul nostru este scris cu foc: „Unire!”
Ca și Dunărea ne-nvinsă ce de veacuri ne adună
lacrimile noastre toate în cântarea ei străbună,
neclintiți am fost la sânu-i și asemeni vom rămâne:
izgonirăm multe lifte, dar deșteaptă-te, române!


_____________________________________________________________________


Cu-ai mei, cu voi...
Cu-ai mei ne-am ridicat din talpa țării,
ca vârf să fim, de trageți, al cătării.
Când veți ochi corect, ci nu în vânt,
și moartea o veți pune la pământ.

N-o nimiciți, că asta nu se poate,
ci doar o speriați și voi... de moarte.
Dacă rănită totuși se ridică,
un veac ne știe, cel puțin, de frică.
_____________________________________________________________________
Criticilor mei!
Norocul meu - că vă suport
acum, când sunt aproape mort,
știind că mai presus de fire
moartea înseamnă nemurire;
că n-am orgoliul de-a fi mare,
veleități publicitare,
averi nici cât un fir de mac,
să nu-l stârnesc pe cel sărac;
noroc cu starea mea precară
de-a fi un dascăl, doar, de țară,
dar cel mai mare-ar fi, în fine,
norocul de-a vă lua de mine!


_____________________________________________________________________

Þară „binecuvântată”...
Din dramele trăite mai acut,
oroarea cea mai mare-ntre orori
e că atâtea haite se asmut:
noi - „Terra Nova”, ei - conchistadori.

E fostul lagăr înc-un paradis
neexplorat și neexploatat,
unde satana-nalță paraclis
pentr-un popor rămas îngenunchiat.

Și ne aduc mărgele colorate
și sifilis, și-alcool denaturat,
să plece încărcați de nestemate,
de aur și icoane de furat:

că noi le sântem niște indieni,
aborigeni, un fel de boșimani -
înapoiați ca orice indigeni -
o mină grasă pentru hoțomani.

E vorba de-aventurierii care,
să-și poată duce-n pace prada lor,
preconizează lumi fără hotare,
ca-n biblie: c-o turmă și-un păstor.

Pe seama noastră-și fac astfel preaplinul
noi cruciați alăturea de „foști”,
iar noi ne merităm din plin destinul
atâta timp cât suntem niște proști.
_____________________________________________________________________

Pământ de flori
lui Adrian P.

Îți amintești revista-n care
un scriitor cu nume mare
avertiza că-n țara sfântă
avem pământ care cuvântă?!

Și-ntr-adevăr, cu primii zori
tărâmul s-a umplut de flori,
dar printre ele mătrăguna
da-n floarea ei, ca-ntotdeauna.

Miresme tari, cum multe nu-s
împrăștii jos și-mpuști în sus,
dar recunoaște încă una:
că printre flori ai mătrăguna.

Þi-o spun și cred că-ți sunt pe plac,
când buruiana-i tot de leac,
dar numai pentru-acel ce știe
ceva din homeopatie.

Nu-i inimă „contemporană”
să n-aibă și ea câte-o rană...
Balsam tu să le fii prin ani,
iar ție toți: contemporani!

Și vom avea pământ de flori
precum inexorabili zori,
deși cu florile-mpreună
va fi și câte-o mătrăgună...
_____________________________________________________________________
Miracol românesc
Þara mea cea din răscruci,
faim-având de țepi cu tigve,
când ai cruci în loc de furci -
scumpe-odoare și relicve;

Þară înviată sus,
peste-amara ta golgotă
și orbindu-i cu Isus
pe toți paznicii de grotă,

vatră încă răvășită
de al vremilor puhoi,
și răscruce bântuită
de intempestivi strigoi,

tuturor ne-ai fost oracol
să putem discerne taina
românescului miracol,
dorul nesfârșit din daina.

Nu ești oare tu dovadă
îndurării Lui divine,
chiar de-ai fost adesea pradă
sângeroaselor jivine?

Codru-n tainițele sale
îți împărtășea tot plânsul:
cu comoara ta de jale
ne-ai întors mereu la dânsul.


N-ai cântat în epopee
jalea lungă din cetate,
ci prin bietele bordeie
dorul dorurilor toate.

Geniul ne-ai salvat, și firea,
ca și graiul ne-alterate,
să-nțeleagă omenirea
că doar ele ni-s cetate.
_____________________________________________________________________
Veșnica poveste
De străluciți predecesori
se ia câte-un contestatar,
precum și soarele în zori
zice că stelele dispar,
când ele sunt la locul lor
și la apusu-i se văd iar...
_____________________________________________________________________
O minimaximă
De ești sărac precum poetul,
poți să visezi și să iubești;
dar de te-a cucerit bănetul,
te-alienezi, te pervertești...

_____________________________________________________________________

Crez întru „niște țărani”
Vezi colo o arătare
cum se poticnește-n lan?
Sub incendiarul soare
nu-i decât un biet țăran.

E același care poartă
vechitura an de an
cum îi este dat prin soartă
doar creștinului sărman.

Ca eminamente-agrar,
printr-un veac ce nu mai moare,
se îneacă-n mod gregar
și-n alcool, și în sudoare.

Iar când trece prin oraș
cu miasmele-i rebele
și cu-un aer de sălaș,
strâmbă nasuri subțirele.

Ca relicvă viețuiește
dinainte de potop
și ocupă „omenește”
cel din urmă loc din top.

Guvernanții îi fac prețul
prisosințelor de piață
și el rabdă tot disprețul
cifrelor care îngheață.


Pentru mine însă este
singura nădejde vie
ce-ar putea să dea de veste
tuturor de-o datorie!

Însă țara minunată
dusă-n cârcă de țărani,
trebui' deparazitată
de-orice fel de hoțomani.
_____________________________________________________________________
Scrisoare deschisă către americani
Vi-i România actuală
o șansă providențială!...

Ne-ați reproșat că Antonescu
neinspirat s-a înțeles cu...,
uitând un adevăr, ades:
c-altceva n-aveam de ales!

De-aia pe-un ciurcil blestemat
Voi l-ați lăsat de ne-a tocat?!
Și totuși noi v-am așteptat
neîncetat, dar ne-ați uitat...

Că i-am urât pe hitleriști,
pe comuniști și panslaviști,
v-o spune dezbolșevizarea
cu care se exprimă țara,
și tot la fel: desțigănirea
cu care-ncepem primenirea.

Să nu ratăm o șansă, iat-o:
de-a fi cu voi și noi în NATO...

(De nu, vă vom „taxa” cumva,
dar nicidecum prin Moscova!)
_____________________________________________________________________
Baladă, din țara cântecelor interzise
lui George S.

Balada ce veți auzi-o
e pentru toți drept-credincioșii,
că este despre anii roșii,
scrisă cu sângele de-adio...

Eroul nostru, ca oricare,
avea o casă de copii,
precum și-un car de datorii,
într-un oraș de lângă mare.

Fiul era la facultatea
de ziaristică... Izbândă?
Sau doar păienjeniș la pândă
ce-l întindea securitatea?!

Fata se pregătea și ea
să intre la filologie,
dar nu a fost așa să fie,
că n-a mai dat admiterea.


Ceva cumplit s-a întâmplat:
tatăl era pe lista neagră
și n-a vrut nimeni să îi șteargă
acest „păcat” de neiertat.

Fusese om fără prihană,
însă lucrase, din păcate,
cândva, într-o societate
română și:... „americană”.

De securist mereu chemat
să dea relații despre alții
și să-și „înfunde” toți confrații,
știa că e un condamnat,

și-atunci a hotărât în sine:
decât s-ajungă să îi fie
copiii toți la ananghie,
să moară el, c-ar fi mai bine.

Nopți după nopți s-a tot rugat,
până-ntr-o dimineață-n care
l-a sărutat pe fiecare
și-apoi... sub tren s-a aruncat.

Fiul, atunci, s-a transferat,
iar fetele și-au luat serviciu...
Cinsteau astfel un sacrificiu
fără de care-ar fi ratat...

Vă-ntreb acum, cât se mai poate:
de ce mai tolerăm strigoii
și ne invalidăm eroii?!
Călăii sunt în libertate...

O, Doamne, treac-acest pahar
în ceasul dureros de dulce,
cât încă suferim pe cruce,
să ne împărtășim cu har!

Tot ce putem acum a-Þi cere
e iar să ne asculți, și iar,
să ierți călău, să ierți tâlhar,
că numai Þie-Þi stă-n putere...

Rugămu-ne! Atâta doar...
_____________________________________________________________________
Somnul
Când sub hipnoza lui Morfeu
eu capu-l pun pe căpătâi,
mi-e gândul doar la Dumnezeu
ca la iubirea mea dintâi.

Mă las de vraja lui furat
c-o nostalgie de nespus
s-ajung de unde am plecat:
în lumea mea lăsată Sus.

Și uit de toată întristarea,
n-aud pe nimeni că suspină,
de parc-aș fi cuprins de starea
dumnezeiască de lumină.

Dar timpul care ne măsoară,
acolo către zero tinde,
și clipa iute care-mi zboară
în nici un chip n-o pot cuprinde.
Mă-ntorc cu fața la perete
din imponderabilitate
și deschid ochii pe-ndelete
la trista mea realitate.

Și din instinct de conservare
ascult angelicele șoapte:
că dup-o zi de disperare
urmeaz-o fascinantă noapte...
_____________________________________________________________________
Cireșul
Nefiind în stare
să se preumble,
găsi de floare
ca să se umple.

Gâze-a vrăjit
ca să îl prade,
și l-au iubit
multe noroade.

Cireșul meu
de lângă scară
parc-aș fi eu
în primăvară:

rodire-n pripă
după un veac,
dulce risipă -
cum vi-i pe plac!
_____________________________________________________________________
Tunelul
Când Făt-Frumos vine sau pleacă,
el e covorul fermecat
ce trece și prin piatră seacă.

Și-mi pare-a fi minunea care
leagă tărâmuri paralele
prin ceea ce numim născare.

Ori e după izbânzi deșarte
o cale-a veșnicei întoarceri
pe care-o mai numim și... moarte.

Tunelul e comuniunea
disparității ideale
prin care-adeverim minunea...

E cântecul de-atâta jale...
_____________________________________________________________________
Ion al Ioanei lui Ion...
Slugărind și-altor nevoi
mai pleca de lângă boi
căutând identitate
tot pe drumuri neumblate.

Prin toți timpii lua aminte
strângând „samă de cuvinte”
să le lase ca fir roșu
talisman de la... strămoșu'.

Mărturie și tăgadă
a scris și-o „Þiganiadă”
demonstrând că epopeea
nu-s Þiganii, ci ideea.

Tot el și-a mai adunat
munții și a răsculat
sărăcimea aia toată
să îl vadă tras pe roată.

Înălțându-și baricade
latiniste, Eliade
începu cu „Zburătorul”,
pe când nu ne luasem zborul,
să ne-așeze în prim-plan
ca urmași ai lui Traian.

Dat i-a fost ca să mai fie
mare și-n diplomație,
antrenându-și toți confrații
în unire-acestei nații,
(să nu creadă vreun friț ungur
că Ion se traduce „singur”).

Apoi ne-a-mpânzit cu Mara
și cu Tanda toată țara,
și a scos cu Caragiale
guvernanți din mahalale,
și cu Nică-n Humulești
amintiri de te crucești...

Delicat, ca toți aezii,
colo-n marginea livezii,
canafi pune la toți iezii
și îi minte că-i Arghezi.
Veac sfârșit e-n miez de țară,
spovedanie - pe seară,
și în colțuri de batistă
stăruie-n povestea-i tristă.

Dintre ionii talentați
de-acest neam revendicați
foarte mare prin „Ochean”
se vede Barbilian.

Iar pe drumul robilor
de la noi spre viitor
ca și dânsul mă-ntâlnesc cu
Lăncrănjan și Minulescu,
cu Pillat și Irimescu...

Personaj de anvergură,
îl găsesc și în pictură,
în sculptură și în alte
arte și în științe-nalte.

Emblematicu-ne „eseu”,
cum ar fi un Andreescu,
ne iluminează calea
cu Vlasiu și cu Jalea.

Când se simte copleșit
de trădare, e cumplit,
ca să nu rămân-afară
ca un Ion „fără de țară”
(Cum fu pân-odinioară)

Nu-i deloc întâmplător
că e nume de popor,
de țăran sau cerșetor,
și de domn, de dictator -
un blazon: al tuturor...

N-are teamă de Iohan,
nici de Ianoș sau Ivan,
fiindcă el mi se încrede-n
steaua lui și-n „foaie verde”,
ca și Þara cu tot natul,
ca și mine, subsemnatul.
Cei mai mulți însă îmi „scapă”,
fiindcă sunt plecați la sapă.

Dar creștinul ce e-n mine
și-a mai amintit, în fine,
de un Ion al tuturor
Înainte-mergător,
anunțând Mântuitorul:
Sfântul Ioan Botezătorul,
și de-un alt: Gură-de-Aur,
născut tot ca mine-n Taur...
și menit a fi tot faur...
_____________________________________________________________________
De sus!...
Duceam cu mine zare după zare,
o viață de-orizonturi mișcătoare,
când deodată-n șes a apărut
un munte ce părea de netrecut.

Ce noim-avea să mă fi-ntors din drum?
Cale de-ales nu mai aveam de-acum.
„S-ajungi la vârf, că doar așa-i posibil
să te desprinzi de tern și de penibil...”
(Hălăduise neamul meu prin lunci,
iar eu să iau deodat-un munte-n brânci?!)

Era o șansă totuși și-n curând
am început urcușul, sângerând,
pe muchii șerpuite, colți de stânci,
alături de mormintele adânci.

„Privește numa-n față!” - mi-am mai zis -.
„în urma ta nu e decât abis;
te uită bine unde pui piciorul
având mereu în minte viitorul!...”

Și-mi apăreau în cale și jivine,
dar mult mai teamă îmi era de mine.
Având în spate grindini și vântoase,
și țipete profund misterioase,
spre vârf urcam neabătut, dar greu,
încrezător numai în Dumnezeu.

Și Îngerul atoatepăzitor
în dreptul fiecărui nou pripor
mă-nsuflețea cu har divin mereu
și mă apropia de Dumnezeu.

Câți ani trecut-au oare la mijloc?
A fost noroc sau nu a fost noroc?!

Acum când dup-o viață sunt, în fine,
în preajma împăcării transalpine,
mă pregătesc să calc și eu pre moarte
având de iertăciune-această carte.


Și-n vremea încă gravă, de zăbavă,
pân-am să beau și restul de otravă,
domesticesc din norii cu capricii,
prind fulgerele-n joc de artificii,
și, chiar de sunt de osteneală frânt,
fac poezii, vi le trimit pe vânt,
că mor de dorul Vostru... Pe cuvânt!
_____________________________________________________________________
Cinisme...
Senini ne ducem mieii-n abatoare,
distrugem vieți în ou făr'de prihană,
semințe de tot felul ne sunt hrană,
și ne mirăm când mor ai noștri-n floare...

(Și dăm din toate-apoi și de pomană...)
_____________________________________________________________________
Al doisprezecelea ceas...
Mai este un lest
infam ca o cușcă,
și ultimul gest,
sau ultima dușcă...

La noapte nu-i soare,
nici lună, nici stele,
tu ia-ți lumânare,
cărările-s grele.


Mai ia-ți și credința,
atât' câtă este,
că-ncepe căința -
o altă poveste...

Și noul tău vad
e premonitoriu,
că termini c-un iad
și-ncepi purgatoriul.

La prima ta moarte
din lunga poveste
ți-e raiul departe,
da-i bine că este...
_____________________________________________________________________
Mai trece-o noapte, vine-o zi...
De când ni-i muntele și marea,
statornică ne-a fost schimbarea,
iar cauza am crede că
ar fi atât strategică
în agora europeană,
cât și... condiția umană.

De-amar de vreme-n fiecare
înfloare-aceeași destrămare,
fiindu-ne cumva pricina
obscură numai... rădăcina.

Ne-mpotriviserăm prin ani
cuceritorilor romani,
dar cât de mult ne-am întristat
când hoardei ne-au abandonat.
Din glie sărăcite gloate
până în ceruri spulberate,
s-au regăsit pe-un drum de veci
ce e al robilor, și, deci,
se vor roti așa întruna
ca soarele prin nori, ca luna...

Am plâns la nunți și cumetrii...
și n-am știut de sindrofii,
ci doar odat' ne-am bucurat:
când ocupantul a plecat,
fiind convins, în fine, rusul
că i se-apropia... Apusul.

Rotații, revoluții și...
mai trece-o noapte, vine-o zi,
mai trece-o iarnă grea și iară
vom mai avea o primăvară
și ne-om roti așa întruna
ca soarele prin nori, ca luna...
_____________________________________________________________________
Rugă
Statornic mi-e gândul la Tine,
că Aci nu-s bucurie-întristare,
speranța stupidă în ziua de mâine,
ci numai uitare.

Aci nu-s partide, politică,
având cerbicia lui "care pe care",
iar timpul nu e decât o duminică,
e numai uitare.
Neexistând nici o proprietate
și nici patima de înavuțire,
nimeni nu se zbate pentru dreptate,
nici pentru iubire.

Vei șterge stigmatul atâtor vecii,
povară amară din genealogic,
damnarea absurdă - ntrupată-n copii,
blestemul ilogic.

Primește-mă, Doamne, la Tine, în fine,
lăsând pe pământ bucurie-ntristare,
și morții de ieri, speranța în mâine,
și-acea neuitare...
_____________________________________________________________________
Din nesfârșită milă...
Din nesfârșită milă, codre-al meu,
ne-a-nvrednicit cu tine Dumnezeu,
care prin mii de senzori pune glia
să ne vegheze-n taină veșnicia.

Minunilor tu cheie ești, de cod,
izvod când ne dezlegi după izvod,
ca din întunecata rădăcină
să scoatem toți strămoșii la lumină.

Cu tine frați, nu ne-am urnit din loc
în căutarea vreunui alt noroc,
ci-n calea pustei amenințătoare
am tot rămas cetate de-apărare.

Chiar dacă-n scorburi de stejari și paltini
năpârci proliferează și păianjeni,
și stau la pândă pricolicii, surii,
în hrubele cu mumele-pădurii,

la semnul nu știu cărei vrăjitoare
miresmele adie-amețitoare,
și mierle cântă, și privighetori
din zori neodihniți până în zori.

Psalmodiază greieri noaptea-n vițe,
în luminișuri ies la dans crăițe,
poetice izvoare cântă-ntruna,
dar mai ales când se ivește luna.

Tu zâne pui să ne ațâie drumul,
năluci ce ne îmbată cu parfumul
mormintelor din care viața nouă
răzbate cu Domnițele-de -Rouă.

Ne irosim cu florile-n semințe,
ne-ncercuiesc inelele-sentințe
și coborâm cu-a vieților povară
să odrăslim din rădăcini de țară.

Căzând mereu și lăstărind mereu,
la sânul tău mă regăsesc și eu,
reînviat din trunchiul izbăvit,
cu-ai mei întinerit, la nesfârșit,
nevrednicul - astfel învrednicit...
_____________________________________________________________________
Și eu, și tu...
Și eu gustai „așa pahară”
din „proza” care „mă-nfioară”:
șantaje,-nșelăciuni și mită,
speranța asta decrepită,
patroană fiind întotdeauna
și pretutindenea: minciuna.

Am dus mereu războiul mut
c-un diavol negru, roș și slut,
sperând c-ar fi un ultim zbir
din Casa Albă de Sybir...,

dar sunt tot rob cu neamu-mi trist
și-l tot răbdăm pe Anticrist
batjocorind atâtea vieți
din iuți și scurte dimineți...

În gropnițele mele-nchise
eu am poveștile nescrise,
mireasma florilor ucise
și a atâtor vise, vise...

Mi-aleg din locuri tăinuite
tristeți nehirotonisite
de dup-acorduri, bâlciuri sparte,
o pagină s-adun la Carte...

Citindu-mă, te recunoaște
și scri-o, scri-o mai departe:
în România ce renaște
e-a unui neam fără de moarte!
_____________________________________________________________________
Doină
Jelui-m-aș și n-am cui,
că-n tărâm ca și silhui
parc-am fost ai nimănui,

când prin vremi învolburate
hoarde euro-asiate
ne-au făcut din ziuă noapte.

Ajunși până-n pragul ușii,
(două'șitrei, luna cenușii),
hușii brun-roșcați, țuhușii,

ne-au adus ca viitură
„democrată” dictatură,
cultivată doar cu ură;

„tot fanarul, toți iloții,
toți formară patrioții”,
cu carnete roșii, hoții.

Și în mare-ncrâncenare,
cu cei din „Soare-Răsare”
ne-au făcut țara-nchisoare.

Jelui-m-aș către-Apus,
însă nici aceștia nu-s
cu nimica mai presus.

Pentru pacea dumnealor
ce-nsemna înc-un popor
lăsat pradă hușilor?!

Astfel frați adevărați
ne-au fost ba înstrăinați,
ba-n catinuri masacrați.

Ca puteri imperiale,
insensibile la jale,
și-n cinisme criminale,

și de una, și de alta
ne-au vândut ca sclavi la Yalta
(ca să-ncerce-apoi și-n Malta).

Astăzi ca și altădată
lumea-i tot manipulată
de voința lor mascată.

Dar de când e lumea lume
n-a fost un imperiu-anume
să nu fi pierit în spume.

Cât primjedia mai ține,
Doamne, dă-ne de rușine,
lacrimi să vedem mai bine,

că nădejdea-i doar la Tine!
_____________________________________________________________________
Inspirație
Și când mă tot întreabă unii
spre a afla cum mă inspir,
le spun că am un chilipir
la fundul lumii și-al genunii.
Acolo vine un Trimis
la miez de noapte și-mi șoptește
câte ceva pe românește,
de parcă mi-ar vorbi prin vis,
iar eu notez ce e de zis.

Și după ce mă părăsește,
prelucrez totul cu dichis...
_____________________________________________________________________
Vine un ceas...
L-aud la stâlp și-mi este imposibil
în rândul lumii să mă mai închipui,
iar timpul dus e-n veci ireversibil
și a-nghețat clepsidra cu nisipu-i...

Măcar castel să-mi făcut la Ciucea...
Dar de puținul meu s-alese praful...
Tot ce rămâne-n urma-mi este crucea
cu numele-ncrustat și epitaful:

„Aici își duse bietul pribegia
și ostenelii sale-i puse cruce;
și tot aici și-ncepe veșnicia:
Tu, iartă-l Doamne, și fă-i somnul dulce
și-a lui să fie toată-mpărăția!”


_____________________________________________________________________


Singurătate...
Sunt milioane-n orice galaxie,
de stele mijlocii, cum e a noastră,
iar dac-o oază tot e în pustie,
așa-n sistem e și planet-albastră.

Și milioane ard, de galaxii,
în absolutu-ntunecos, de gheață;
e-o fugă înspre roșu, de vecii,
și nesfârșitul colcăie de viață.

Dar în ungherul stăpânit de Soare
ne-a-nchis Divinitatea într-un cod
și-ntr-o pojghiț-albastră, protectoare,
să năzuim mereu spre... antipod.

E-atâta liniște în dmbrăvioară
ca într-un basm ce încă nu s-a spus,
când eu cobor spre steaua mea polară
visându-mă la polul ei opus...
_____________________________________________________________________
Învățătorul
E clar că cineva m-a hărăzit
să luminez în jur ca dintr-un sfeșnic,
dar dac-arzând mă simt preafericit,
ce să mai zic de Cel ce Este Veșnic?!
_____________________________________________________________________

Datul...
Că m-am născut, eu nu am nici o vină,
și nici măcar c-am supraviețuit:
din curiozitate genuină
am tot trăit pe cât am și murit.
_____________________________________________________________________
Credința de apoi...
Prea Bunul Dumnezeu, Atotputernic,
m-a îndemnat să nu zic despre Sine,
și m-am simțit atâta de nemernic,
că am vorbit mereu numai de mine.
_____________________________________________________________________
„Toate-s vechi și nouă toate...”
Când s-au rupt zăgazurile
și s-a pornit hononoiștea,
a fost antrenată cu necazurile
și toată gunoiștea.

Și ca să nu ne bată revoltător vederii
cam cine fuseseră hârciogii și bancherii,
și-au împins oportuniștii la chei,
odraslele din eșaloanele doi și trei...

Palatele din veac neîngenunchiate
au fost dezafectate sau demolate,
în timp ce vilele bananiere au împânzit
un pământ îndelung sărăcit.
Și aurul a curs și curge-n afară
ca sânge din trupul rănit,
iar limuzinele se zbenguie, zboară
la infinit, nestingherit, nestingherit.

Valuri întunecate de lăcuste
s-au stârnit din pustiuri și puste,
și trec peste noi
ca și vremurile „noi”, hononoi,
încât moșia ajunse dezmoștenită
și devastată, și pângărită.
Mafiile proliferează în subterane
ca șobolanii, bade Ioane...

Și totuși, nicăiri
ca aici
n-ai să vezi niște castani
lăcrimând amintiri
peste acești străbunici
care au încremenit ca și timpul, pe bănci...
Cale de un veac se aud florărese-țigănci,
iar calici, cu mâna avară
așteaptă bănuțul să cadă
din zori până-n seară,
la colțul de stradă.

La cârciuma mare, din deal,
pe-un larg trotuar
se vând mititei la grătar.

Pe aici își fac veacul
femei rău famate,
ghiorlani fandosiți,
și șomeri miluiți,
și câini vagabonzi și pisici.
Mai trece și schimbul de-amiază
din vechea uzină,
c-așa se distrează
în zi de chenzină.

Pe urmă plebeii coboară
spre bloc-celulare,
și parcă-s viețașii
ce seară de seară
visează un soare-răsare,
și-o casă de țară.
_____________________________________________________________________
Visul ascet...
Este mirabilă lumină,
curată și odihnitoare,
curgând din vieți anterioare
spre câte încă au să vină;

și e peste genunea nopții
punte ușor tremurătoare,
un loc divin de îndurare
în care-mi regăsesc toți morții

cu-aceea lumină lină, lină,
vestindu-mi viața viitoare...
_____________________________________________________________________
Psiho-pedagogică...
Pe sole și fertile, și străbune
mai pretutindeni vezi adeseori
cum cresc cucute-amare, mătrăgune
printre împărătești, suave flori.
Nu brazda e de vină, și atunci
tot înțelesul poate să îți fie
chiar în semințele ce le arunci
amestecate astfel din vecie.

De nu apari cu sapa printre ele,
îți este frumusețea sufocată
de înmulțirea buruienii rele...
(Altă morală nu e... deocamdată...)
_____________________________________________________________________
În Þara merelor de aur...
Aveam ca și la-mpărăție
grădini cu merele de aur
crescând din strămoșească glie,
și nu iscate de vreun faur.

Dar vestea dusă prin mulțime
și luată semn prea minunat,
a adunat și golănime,
și zmei cu gândul necurat.

Azi merele mai sunt în basm -
simbol de inutilitate,
că furii cu al lor marasm
și-au pus piciorul și pe sate.

Ne fac întruna negre zile,
de nu le mai pricep pricina,
fie răpind acum copile,
fie luându-ne... lumina.

Și-astfel în Þara Românească
în care toate-au mers pe dos
tot așteptăm ca să se nască
și dintre noi un făt-frumos.
_____________________________________________________________________
Tot despre „niște țărani”...
Era cam pe la prânzul mare
când ei, în marginea pădurii,
au așternut niște ștergare,
punând pe ele de-ale gurii.

Și în genunchi au murmurat,
cu ochii căutând spre cer,
o rugă ce s-a înălțat
ca dintr-un ancestral mister.

Iar pe drumeagul plin de soare
au și văzut un om venind,
abia ținându-se-n picioare
de prea slăbit, de suferind.

- Bun lucru! - a zis, și poftă bună!
- Mulțam! și rămâneți puțin,
ca demâncarea împreună
s-o îndulcim c-un strop de vin.

- Acum când seceta e-n toi
și traiul vi-i atât de greu?!
- D-apoi ne-om descurca și noi,
că mare-i bunul Dumnezeu...

Și după ce-au gustat din toate,
el le-a urat s-aibă noroc
de roade și de sănătate,
și-a luat-o-nseninat din loc.

Curând nici nu s-a mai văzut,
de parcă l-a-nghițit câmpia...
„Îmi pare un necunoscut
și totuși nu...” - a zis Măria.

Apoi și nori s-au adunat
și-au slobozit ploaie fertilă,
cum Dumnezeu de mult n-a dat.
Părea că le-ar fi plâns de milă.

Și-a zis și Ion tot a mirare:
- Nevastă, știi ce mai cred eu?
Că n-a fost om, ci încercare
trimisă tot de Dumnezeu...
_____________________________________________________________________
Anticomuniștii din Munții Făgărașului
D-lui profesor I.G. Ogoreanu!

Ei au căzut ca brazii-n vijelie
și, făr' să vrea,-n cădere i-au rănit
pe cei rămași ca mărturie vie
a timpului cumplit descumpănit...

Ne-nduplecați, neîndoiți, s-au frânt,
din rădăcina lor să odrăslească
în cursul vieții pururi neînfrânt
urmași de nemurire românească.
Bătrânii trunchi ce-au rezistat pe piscuri
cu putregai iluminează noaptea
ca niște neclintite obeliscuri,
unde-a murit, în lanțuri, libertatea.
_____________________________________________________________________
Alesul
lui C. Coposu!

Viața-i îndelung jertfită
în clipită de clipită
e-o Coloană Infinită.

Geaba-ncercă boaite slute
niște laude scremute,
că în mlaștină tot pute,

când, acolo, sus, mereu,
El șade cu Dumnezeu
și cu Noi, scăpați de greu...
_____________________________________________________________________
Când s-a-ntors tata din război...
A fost mama bucuroasă
c-a ajuns teafăr acasă,
și a vrut ca să îi taie
un cocoș pentr-o tigaie.


I l-a dat cu un topor...
„Eu, femeie, nu-l omor!”...
Dar l-a luat, l-a mângâiat
și în sus l-a aruncat:

„Du-te și vestește zorii
ce-i așteaptă muritorii”...

„Atunci scot de prin găleți
trandafiri și-alte bucăți,
și-aduc vinul sângeriu
ce-ți plăcea de când te știu”.

„Îmi plăcea, dar nu-mi mai place,
nu vreau roșu... și... dă-mi pace!
Cât oi zăbovi, prin lume,
nu îmi trebui nici legume,
că și ast-ar însemna
să ucid spre-a mă salva”.

„Ia oleacă de colastră
de la capra ast-a noastră”.

Dar când s-a uitat spre ea,
iedul ei de zor sugea,
și-atunci tata a plecat
parcă mai îngândurat...


_____________________________________________________________________


Destine paralele
Prințesele ne țin la sindrofie
să jubilăm o seară-n preajma lor.
Au nestemate dintr-o colonie,
superbă art-a unui biet popor.

Păcat că-n diamante nu transpare
destinul mișcător al pietrelor:
s-au zămislit sub presiuni stelare,
s-au lămurit numai în focul lor.

Și ce durere poartă în rețele
moleculare, și-n cristale reci...
Reverbereaz-un soare-nchis în ele
întinerit de jalea lui de veci.

Dar ce căldură, câtă libertate
de fantezii pe chipurile vii!...
Prințesele și ele-s nestemate
ale divinei Lui inginerii.

Ne cheamă, de aceea, împreună
în strălucirea, vie-a ringului
tot Dumnezeu, și numai să ne spună
că fiecare e cu lumea lui...


_____________________________________________________________________


Scoici de perlă
Când se strecoară-n fel și chip
în scoici și fire de nisip,
ele cu-ntregul lor fief
le izolează-ntr-un sidef
de-o frumusețe răpitoare...
Și-așa se nasc mărgăritare.

Dar vânători de nestemate
coboară prin cernita noapte,
cochilii sfarmă, milenare,
și taie-n viu, scot pietre rare.

Iar dacă valurile poartă
o lume din adâncuri, moartă,
în schimb a perlelor sclipire
izvor e, de îmbogățire.

Nu știu domnițele stilate
din'nalta lor societate
că fastuoasa lor mândrie
reflectă-n fond o... tragedie.
_____________________________________________________________________
Ieșirea din noapte
Când lumea doarme ca-ntr-un vast sicriu
și timpu-ncremenește în pustiu,
tot cerul înstelat îmi pare-al meu
și-mi este dor nespus de Dumnezeu.


Stă Lucifer la pândă-n întuneric,
cu crezul luminos încă-l mai ferec
și mă revărs cu zorii-n biruință,
că eu cu ziua suntem de-o ființă.

De va cădea și noaptea aia grea,
când voi vedea că nu s-o mai putea,
spăsit mă voi întoarce către El
prin luminos, miraculos tunel.
_____________________________________________________________________
Buletin de actualități
Masacre sunt, și foame-n multe părți,
și pretutindeni, vânt de isterie;
rampe răsar ca și în alte dăți
și se întind imperii de chimie.

Și crește și pustiul în Sahel,
mai arde Orientul Mijlociu;
se pregătește-o altă Challanger,
iar Golful Persic este-un vast sicriu.

Câțiva spioni căzură în cătare,
sucombă câte-un cap, încoronat;
parfumuri pier în marea de sudoare,
iar liderii în... rai s-au exilat.

Și ne anunță câte-un diplomat
din vârful unor rampe de lansare
că Estul și cu Vestul s-au cătat
și au stârnit o avalanșă mare...

(Însă în rest nimic nu s-a-ntâmplat
pe linia-narmării nucleare).
_____________________________________________________________________
Descântec cu apă ne-ncepută
Apă-Mare, Doamnă-Mare,
din veac tămăduitoare,
lacrim-a lui Dumnezeu,
miluiește-ne la greu!
Înainte ca pământul
să fi fost, era cuvântul
maiestuos plutind pe ape,
chip cătând să îl încape.
Fii-ne-n alcătuire
ca la început de fire,
purtând duhul ce-a fost dat
pentr-un rai imaculat.
Prin descântec cele bune
doar prin tine să se-adune,
cum și duhurile rele
tot prin tine să se spele.
Ocrotind planeta noastră,
ține-o-n cerul ei albastră,
iar ca semn al marii mile,
dă-ne ploile fertile!

Subterana frenezie
tu revars-o-n lumea vie
a grădinilor în floare,
în izvoare doinitoare!
Fii în pieptul mamei dulce,
când vrea pruncul să și-l culce,
fă-te lacrimă, sudoare,
și licoare-mbătătoare,
iar în luptă-apă vie,
elixir la veșnicie.
Și mereu să ne rămâi
fluviu sfânt, de căpătâi,
ca din stropii de agheasmă
să-nnoim catapeteasmă!
Apă-Mare, Doamnă Mare,
din veac tămăduitoare,
tu ascultă-mi des... cântatul,
cât sânt încă însetatul
lângă fratele-necatul!...
(Că descântecul e-al meu!...
leacu-i de la Dumnezeu).
_____________________________________________________________________
Dintr-o odă...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Și laudă libertății vântului
ce leagănă ștreangul ce-așteaptă,
și, de asemenea, necuvântului
care se ține pe calea cea dreaptă.

Și slavă celor din captivitate
care, văzând cât slăbesc, tot mai speră,
și acestui lagăr-societate -
pentru temniceri o seră prosperă.

La fel celor ce-au scăpat nestresați
de tigva nemaipomenitului gânditor;
laudă celor interesați și dresați
și cutezanței punții suspinelor.
Osana și acelora care
ca pițigoii veseli se sinucid,
pentru că au ajuns la închisoare
fără să fi fost vreun motiv de partid.

Laudă libertății lui Dumnezeu
și supușilor care ucid monștri,
și creștinilor care iartă mereu
„greșelile greșiților noștri”...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
_____________________________________________________________________
Coșmar
Se făcea o apă mare,
înnoptată, stătătoare,
iar deasupra, fără stele,
cer de plumb și tinichele...

Nici o boare, nici o floare,
nu tu cântec, nu tu soare,
ci tăcerea cea de jele,
ca în cântecele mele...

Îi vedeam prin bezna deasă
cum se zbat, cum se îndeasă,
dând din mâini și din picioare
pe stomacul lor călare.

Unde sunteți pomi în floare,
Voi, frumoase domnișoare?!
Și tu, verde-atât de pur,
zări scăldate în azur,
și tu, soare, în zenit,
vreme bună de iubit?!

Până, însă, mă trezesc
la Județ Dumnezeiesc,
îi tot văd prin bezna deasă,
cum se zbat, cum se îndeasă,
dând din mâini și din picioare,
pe stomacul lor călare...

(Mor și n-au o lumânare...)
_____________________________________________________________________
Dedicație pe cartea de citire
Tu ne ești ca nepoțel,
un profetic clopoțel
de argint, cu graiul viu,
ce vestești lângă pustiu.

Și cu triluri îngerești
zi de zi ne-ntinerești,
inspirându-ne-n neștire
crezul întru nemurire.

De-aia eu, de dragul tău,
am prins razele din hău
într-o carte ca un soare,
să-ncălzească-n nopți polare.

Cerul negru l-am spoit
cu albastrul infinit
și pe el din loc în loc
ți-am prins stele cu noroc.
Abia când vom fi departe,
fă-te punte peste moarte
să ne-o treacă îngerii
când din Valea Plângerii

vor purcede înspre noi
la Județul de Apoi...
_____________________________________________________________________
Și numai dup-aceea să mai mor...
S-aud cocoșii peste nouă sate
și inima cum ne-nfricată bate,
s-aud din nou și cuci cântând în coastă,
doinind din frunză tânără nevastă
de-un dor cât veacul de izbăvitor,
și numai dup-aceea să mai mor...

Să văd grădinile din nou în floare,
și satul tot ieșind în sărbătoare
la Paști, de Înălțare, la vreun hram,
chiar dacă el se cheamă și bairam,
să mai apuc un Târg al Moșilor,
și numai dup-aceea să mai mor.

Să simt cât de frumoasă este viața,
când urme las în rouă dimineața,
să-i am pe-ai mei alăturea de mine
întorși târziu din țările străine,
să fim o Românie și-un popor,
și numai dup-aceea să mai mor.


S-ajung bătrân în ancestrala casă,
mereu împodobită ca mireasă,
să simt că fulguirea preacurată
peste zăpezile de altădată
e giulgiu de odihnă tuturor,
și numai dup-aceea să mai mor.

Să mă întorn, oricât mi-ar fi de greu,
cu gând curat și duh la Dumnezeu,
încât să nu îmi poate fi rușine
la Judecata Mare care vine.
Spre Lumea Lui să o apuc de zor,
neregretând c-a trebuit să mor.
_____________________________________________________________________
Vedeți, boieri, dumneavoastră, că nu noi...
Romanii ne-au furat Dacia,
cu toate comorile, și cu munca silnică a primelor veacuri,
pentru a-și împodobi cadavrul...
Și cu ce s-au ales până la urmă? Iar pe noi ne-au
lăsat pradă hoardelor, nevoiți fiind să supraviețuim, știți
dvs. cum... Ca să ne numiți acum slugi hoațe, și
să nu ziceți nimic de tirani...

Huni, asiro-chaldeeni, fenicieni, arabi, macedoneni, turci, etc., etc.,
au furat țări și au făcut imperii... Dar ce a mai rămas
din ele? Pretutindeni hapsâni și slugi hoațe!
Ba mai este și aurul nerușinat din coroanele moștenitoare,
și bijuteriile huzurului levantin, strălucitoare ca
blestemele săracilor...

Englezi, ruși, olandezi, spanioli, francezi, portughezi, nemți,
etc., etc., au furat mai mult sau mai puțin subtil, țări
și popoare, împânzind lumea cu mafioți, diplomați și
cu slugi hoațe...
E adevărat că ne desfată și nouă vederile cu bogățiile
și iubirile lor ce strălucesc mai abitir decât sângele
din scăpărările armelor...

Ei au ajuns astfel caritabilii dezmoșteniților și ne învață cu perfidie cum să ne închinăm noilor zei...

Dar noi rămânem niște slugi hoațe și surde, care-și
visează libertatea pe care niciodată n-au gustat-o.

Înțelegeți și dumneavoastră de ce nu mai avem încredere
în nici un stăpân bun!... Pentru că el niciodată nu s-a
arătat... Cu atât mai mult acum...
_____________________________________________________________________
Primește, Doamne, darul și-l sloboade...
Vocabulele risipite-n tină
le-am scos la văz podoabe de lumină,
dar aș fi vrut la modul ideal
să le găsesc și lor un piedestal.

La față noi nicicând nu Te-om vedea,
dar pân' la Dreapta Judecat-a Ta,
milește-Te de noi câte un pic
și-agață daru-n degetul cel mic.


Cu binecuvântarea Ta-l sloboade
mereu îngenuncheatelor noroade!
_____________________________________________________________________
Dă-te-aproape, neamule!
Versuri luați fără de frică,
ale voastre fie toate!
Nu v-aduc hopa-mitică,
nici sfârleze colorate.

Vi le dau pe încercate,
din profundă datorie;
am aici doar sublimate
de-adevăr și fantezie.

Teamă dac-aveți de moarte
sau un alt fel de angoasă,
câte-o filă luați din carte
și serviți-o după masă.

De vă-ncearcă iar coșmaruri
și vă merg toate pe dos,
luați aceste sfinte-daruri
să visați apoi frumos.

Iar când vă-mpresoară geruri
și în suflet bruma-i groasă,
dau o fugă până-n ceruri
și-aduc soarele pe masă.


Pentru cei ce se îndură
sunt doar hrană sufletească,
strop de cuminecătură-n
scurta trecere lumească;

umilite rugi de-osana
întru Lumea cea de Sus
și un vin găsit la Caana
după ce-a plecat Isus.

Luați această poezie
pururea fără prihană,
că v-o dau pe datorie,
la săraci - și de pomană!
_____________________________________________________________________
Măndel
Celor de sub talpa țării!

Lăsând în pântecul soției
copilul, tatăl tânăr moare
la nu știu câta confruntare
pentru-ntregirea României.

La câțiva ani și mama-i moare
de sărăcie, neputință,
lăsând neprihănită ființă
să viețuiască la-ntâmplare.

Și fiindcă Mandea s-a chemat
femeia care-l zămislise,
când și poreclele-s permise,
Măndel i-au zis cei răi din sat.
Vai, cât necaz i-a provocat
acest cuvânt răutăcios,
că lumea i-a părut pe dos
și el de ea s-a depărtat.

Din neam, l-a luat un oarecare,
ci numai din mărinimie:
și s-a-ntâmplat așa să fie:
că s-a făcut copilul mare.

s-a-ntors, când s-a văzut flăcău,
la gârbovita lui căscioară
dintr-un umil ungher de țară,
că ea fusese cuibul său.

S-a apucat de treabă-ndată:
a reparat-o, văruit-o,
într-un cuvânt: a primenit-o,
cum nu fusese niciodată:

cotețe, garduri de nuiele,
câteva cloști și o căpriță,
și pomi a mai plantat, și viță,
gătea și s-a-nvățat să spele.

Dar n-a putut să se însoare...
Fiind atâta de sărac,
el n-a fost nimănui pe plac,
vreau fetele băieți cu stare.

Venind și vremea de armată
și un război nenorocit,
el ca orfan era scutit,
dar nu s-a mai desprins de gloată.

Când s-a întors, avea o cască
de multe gloanțe ciuruită,
și o manta tot găurită
pe-un trup ce arăta de iască.

L-am întrebat: „Nene Fănică,
știi câți dușmani ai împușcat?
Se vede că i-ai înfruntat
întotdeauna fără frică...”

„N-am omorât nici un creștin,
că erau oameni tot ca noi,
forțați să meargă la război,
în loc să stea lângă cămin”.

„Păi, legea e: care pe care!
De nu-l omori, te-omoară el.
Uciderea e unic țel,
altfel nu e nici o scăpare...”

„Trăgeam și eu, dar numa-n sus,
ca nu cumva să îi lovesc;
era atât de omenesc
să nu îl mânii pe Isus...

Însă cei răi au jefuit
și au ucis cu-ncrâncenare;
și-au luat din mânăstiri odoare,
pe mine Domnul m-a ferit.

Ba să nu mint, am luat și eu
o biblie s-o port cu mine.
Din toți, eu am scăpat cu bine,
că mare-i bunul Dumnezeu”.

Și-au trecut anii cu duiumul,
iar el trăia în sihăstrie
din viața „care va să fie”
și tot curgea la casa-i fumul.

Însă-ntr-o zi află tot satul
o veste care i-a surprins:
că fără zarvă el s-a stins -
și îi făcură comândatul.

Măndel - ce mai român distins,
în țara-n care domnii-njură
și mulți judecători mai fură,
fără să fie vrunul prins.
_____________________________________________________________________
A fost iertat azi-noapte și Măndel...
A mai murit azi-noapte-n sat un om...
E ca și când pe-aleea seculară
s-a prăbușit de Crivăț înc-un pom
din prea puținii ce mai sunt la țară.

La căpătâiul lui a zăbovit
chiar moartea, hârca aia stacojie,
scâncind că nicăieri n-a întâlnit,
de când e ea, atâta sărăcie...

Veghindu-i rămășițele inerte,
i-am mulțumit că s-a milit de el
și c-a putut, în fine, să îl ierte...

(A mai scăpat de chinuri și Măndel!)
_____________________________________________________________________
După Judecata-de-Apoi
La Judecata-de-Apoi,
scârbit de câte i-am făcut
și-a întors fața de la noi
și Marele Necunoscut...

(Eram libidinoși și goi...)

Degeaba suntem milioane,
de n-are unde cădea acul,
că nu-i nici-o speranță, Ioane:
pentru-o vecie ne-a luat Dracul.

(Văzând că Domnul ne-a proscris,
și-a pus pe zeghea de mătase
apocalipticul înscris:
un 666).

De-aia pământu-i colonie
de muncă silnică pe viață,
cu condamnați la... „datorie”,
dar și cu tartori ce ne-nvață
să scoatem bestia în față,

ca să uităm de sărăcie...



_____________________________________________________________________


Deșteaptă-te, române!
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
întoarce-te la muncă și-așează-te pe carte!
Iar hoții și escrocii din țară dă-i afară,
că ne făcură neamul, întruna, de ocară.

Deșteaptă-te, române, în ceasul de apoi
și-aruncă-ți bolșevicii la lada de gunoi.
„Concepția” e trasă pe linia cea moartă,
oricât ar renova-o, în veci nu se mai poartă.

Deșteaptă-te, române, că ai dușmanii-n coastă,
de vei dormi și-acuma, doar moartea te adastă.
Deretică-n ogradă, fă ordine-n hotare,
periferia mut-o în Insula cea Mare.

Deșteaptă-te, române, și vezi pe cine-alegi:
ce-arunci acum în țarini, aceea și culegi.
Să nu ni se mai spună c-avem instinct de turmă,
mai dă-ne, Doamne, mintea aceea de la urmă.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
c-anevoios e drumul, iar ținta... ce departe!...
_____________________________________________________________________
Poltergaist...
Nu știe nimeni ce e-n casa mea,
că toate se petrec după perdea...

Când sting lumina, vine pe furiș
un tânăr „tare singur și pieziș”
ce-mi reproșează tot mai violent
că nu am fost cu dânsul mai atent:
că datorită lașei mele firi
el a ratat vreo câteva iubiri
și că-i stingeam imediat scânteia
cu care îl marca ades femeia.
- Astfel m-ai sărăcit, cum bine, știi,
de cea mai mare dintre bucurii...

Apoi, știind că-s bun de tot la carte,
nu mi-ai recomandat o facultate
mai acătării, și m-ai îndemnat
s-ajung profesor chiar la noi în sat:
„... că-i minunat să faci apostolat
în acest loc de Dumnezeu uitat:”

Îmi reproșează c-ajungând la vatră,
se întorcea în epoca de piatră,
că intelectualii cu cădere
erau închiși de proștii la putere,
când comuniștii ațâțau țăranii,
că numai cei cu carte sunt dușmanii
care provoacă traiul lor cel greu,
de iau la ziua-muncă doar un leu.

- Nu vezi că și acum mai sunt sechele
ale acelei propagande rele?

Când iau concursul, candidații sunt
cei mai deștepți copii de pe pământ,
iar când nu-l iau, nu este vina lor,
ci pricina e-n domnul profesor.



Disprețul ciocoiesc este prezent
și-n viziune-acestui parlament:
suntem pe grila de salarizare
în coada cozii, nu din întâmplare.

Sunt furios că nici măcar acum
tu nu observi perdelele de fum
ce-s aruncate cu o rea-credință:
să se tot fure, fără vreo privință.

Și câte alte nu mi-a reproșat,
de parcă numai eu sunt vinovat
că-n țara asta e harababură
și că se-njură-ntruna și se fură...

- Dar cine ești, de mă întorci pe dos?!
(l-am întrebat la fel de furios...)
- Eu sunt tot tu!... (răspunse cu tristețe,
nu cel de azi, ci ăl din tinerețe...

- De ești tot eu, mai vreau să te ascult
deși-s „bătrân ca iarna” sau „am murit demult”...
_____________________________________________________________________

Rugă pentru toată nevoia
De tragi zăbranic negru peste soare
ca să slobozi pe floare iar ninsoare,
de vestejești temeritatea ierbii
când zac de dorul primăverii cerbii,
și de m-auzi plângând închis în vis,
Tu nu îmi hărăzi vreun paradis!

De Te-nfierbânți de vreo mânie-n vară
și-n loc de ploi verși pară peste Þară,
de se așează foamea iar scâncind,
la masa mea ca la un om de rând,
chiar de m-auzi plângând închis în vis,
Tu nu îmi hărăzi vreun paradis!

Și dacă cerni pe trista-mpărăție
a toamnei o lumină pământie,
și-n patru colțuri pui cu-amărăciune
corbii-străjeri clipind cu-nțelepciune,
îngăduie-mi cu harul Tău prea Sfânt
zăbavă-nfrigurată pe pământ!

Iar când în iarna aia solitară
voi zgribuli cu ciorile pe-afară,
în nesfârșita Ta milostivire
mai lasă-mi doar o șansă de-amăgire:
ca în acest ungher uitat de Þară
să pot visa la înc-o primăvară...

Și nu mă claustra în paradis:
trăiesc privațiunea voluntară,
dar m-obsedează fructul interzis...
_____________________________________________________________________
Neant...
Sunt absorbite cu lumina
în găuri-negre-atâtea vise,
reconfirmându-ne pricina
infinităților închise.

Și totuși nu-i de conceput
cum stă în sine Nepătrunsul
ca-n moarte veșnicu-nceput,
și nici de ce-s captiv într-însul
sau de ce-s scroafele la rut...
_____________________________________________________________________
În fine...
Îmi rânduiesc și eu din „roase plicuri”,
ca și Mihai, „trecutele nimicuri”.

Cu gândul bun și pururea postum
îmi pregătesc puținul pentru drum,

că-s nevoit la ora cea târzie
să prind o cursă pentru... veșnicie.

_____________________________________________________________________

Ce ironie-a soartei...
D-lui Solana!...

Români, este-o cumplită ironie
să-i tot bravăm pe cei ce ne-au ucis,
că, dacă suntem azi o Românie,
e-un nume ce străinii l-au decis.

Să nu uităm că dacii an de an
s-au răsculat frizând identitatea,
când neînduplecatul lor dușman
le-a pus în lanțuri limba, libertatea.

Să nu uităm că ne-a călcat urgia
migrațiunii euro-asiate,
că-i de mirare cum că România,
a străbătut milenii blestemate;

că-n Orientu-acesta-n orice timp
și mari, și mici puteri interesate
făceau din noi moneda lor de schimb
și ignorau reala unitate.

N-a fost suficient c-o veșnicie,
de libertate noi am fost bolnavi,
că de alături altă-mpărăție
mințea în gura mare c-am fi slavi.

Din mlaștină ieșind acuma Ursul
mai tremură pe labele-i de lut;
chiar dacă unii îi promit concursul,
el nu mai e o fiară de temut.

Dar turcii sunt cu grecii-n antipod...
La marginea prăpastiei doar noi
am mai putea să fim un cap de pod
într-un absurd, dar virtual război.

Atât de bine ne cunoaște-Apusul,
c-aici mănâncă și își fac siesta;
apoi se-ntoarnă la Strasburg cu ursul
spunând c-au perfectat la... Budapesta.

Români, este-o cumplită ironie
să-i tot bravăm pe cei ce ne ucid;
n-am străbătut o neagră veșnicie
ca s-o-ncheiem c-un jalnic suicid.

Nu vrem să fim în Nato lor doar scut!
Și nu-i prea greu atât de priceput...
_____________________________________________________________________
Ultima ispită
„Cu-adevărat de ești Cristos,
înfăptuie ce se cuvine:
în ceasu-acesta dureros
salvează-Te măcar pe Tine!”

Disimulându-și Nepătrunsul,
cu milă l-a privit, ferice;
„Tu, iartă-l, Doamne, și pe dânsul,
că nici nu știe ce mai zice,

tâlhar fiind, și-ncă pe cruce...”
_____________________________________________________________________
Aurea mediocritas...
Între prăpăstii idioate
și piscuri senzaționale
se tolănesc la soare gloate
tot despuiate, senzuale...

Mi-e milă de inconștiența
cu care vremea și-o omoară,
și că, în fond, suficiența
ajunse cvasiplanetară;

că toată viața lor umilă
în mare zgomot și-o consumă
interpolându-se pe-o grilă
ce la senzații se rezumă.

Nici vorbă, dar, de vreo căință
că-s în banal surghiunuiți...
Totuși cum este cu putință
că toți tâmpiții-s fericiți?!...

(În timp ce-aleșii-ntru Ființă
sunt ponegriți de troglodiți...
Și pururea nefericiți...)


_____________________________________________________________________

Aristocrații...
Moto: „Poporul suntem noi, ci nu tagma jefuitorilor!”

Ei spun că de la prinț în sus
e traiul cel spectaculos,
când e ușor de presupus
că nici nu știu ce e pe jos.

Fiind notorii monumente
la un destin fraudulos,
nu recunosc că moralmente
e Josul Sus și Susul-Jos...
_____________________________________________________________________
Ionii
La foarte multe boli din veac
doar ionii vă mai sunt de leac,
și pentru asta pun temei
faptul că-s și eu printre ei...
_____________________________________________________________________
Ultima lecție
Și făzănița le-a șoptit
că ar urma acum „Salvarea”...
- Voi stați precum am stabilit
până îmi auziți chemarea!"

(Ei i-au promis printr-un clipit)

Dar cu privirea după pui
n-a observat un uliu care,
părând hai-hui de felul lui,
era săgeată-n fulgerare,
un ucigaș ca uite-l-nu-i.

Trântind-o, ochii el i-a scos,
iar ea, în cangele lui dure
țipa atât de dureros...
Puii erau deja-n pădure,
dar lumea s-a întors pe dos.

Înfricoșați o auzeau
cum plânge biata și-i deplânge,
când prin frunziș lumini curgeau
ca șiroirile de sânge...

(Târziu, ei tot mai așteptau)...
_____________________________________________________________________
„Iarna-i grea, nevasta-rea...”
Eu fir cu fir..., (să nu te miri!),
am strâns pân-a-nceput să cearnă,
cu greu, un car de amintiri,
să am ce rumega la iarnă...

(Majoritatea - trandafiri!)...

_____________________________________________________________________

„... Bat clopotele, Mitică...”
Cresc cucute din țărâne,
pir și bir în loc de grâne,
iar din toate ne rămâne
un „deșteaptă-te, române!”

Urlă lupii-n deal la stâne,
n-avem bani, n-avem nici zâne,
ci zmeoaicele hapsâne
și-un „deșteaptă-te, române!”

Moștenirile bătrâne -
stâne, grâne și ce zâne! -
trec hotare, dar rămâne-a-
cest „deșteaptă-te, române!”

Mafiile-aici stăpâne
vor Reforma s-o amâne
inventând la mii de frâne;
tu „deșteaptă-te, române!”
_____________________________________________________________________
Drum greu...
Dându-mi un jilț dintr-un amvon,
(patron e-Acolo Dumnezeu),
mi-a spus să-l duc în Partenon,
pe locul gol, care-i al meu...

(Dar drumul e extrem de greu!)
_____________________________________________________________________
Supoziție
Și dac-ar fi adevărat
că doar cu hoți și cu tâlhari
romanii au colonizat
o Dacie de tributari,

atunci am spune-o răspicat
că juzii lor prea lăudați,
în acest caz s-au înșelat
cu-atât de mulți nevinovați...

(Noi de-asta suntem revoltați!)
_____________________________________________________________________
Paralelă...
Luna ce-a căzut în baltă
o beau boii și orbeții,
dar rămâne cealălaltă:
se adapă-n ea poeții.
_____________________________________________________________________
„Catedrala neamului...”
Cătăm mereu un loc de mânăstire,
cum altele pe lume încă nu-s,
cu hramul întru-a noastră Mântuire,
că s-ar putea să vină iar Isus...
_____________________________________________________________________
Între Apus și Răsărit...
Între Apus și Răsărit
sunt bezne, pâcle și e fum:
ce bine e că ne-am trezit
și că,-n sfârșit, pornim la drum...
_____________________________________________________________________
Ion ăl Mare...
Ion ăl Mare-i fiecare
dintre noi cei goi și mulți,
și poporul nostru care
grămădește-n graniți munți.

El păzește-un osuar
unde și-a-ngropat comoara
neamul său cel legendar
sub o cruce grea cât țara.

Și când dorm ai lui sub scut
și sub lespedea uitării,
„marele necunoscut”
stă de veghe-n talpa țării.

Nume ni-i de referință
pentru Cartea de Onoare
prin totala lui credință
într-o Românie Mare.

_____________________________________________________________________

Predecesorii
Atâția străluciți predecesori
mi-au fost și-mi sunt tot îngeri păzitori:
„muti magistri” îmi șoptesc mereu
prin pilda lor cum să devin un Eu.

Ne-au înălțat cetate dintr-o limbă
pe care nici vecia n-o mai schimbă
și au statornicit niște fruntarii
de care să se teamă toți barbarii.

Ca și martirii s-au jertfit de sine
ca tuturora să ne fie bine
și-au întărit cu fiecare carte
credința din cetate,-n bună parte.

Mă regăsesc în ei și-s fericit
că, semănând, nu pot să îi imit,
și că, de fapt, acești predecesori
îmi sunt cu faima lor... coautori.
_____________________________________________________________________
Printre coloși
Câteva puteri străine
asmut fiarele de pândă,
ca mai lesne să domine;
„veghea” lor ne e osândă.

Și exploatând erori
din istorie, și schisme,
întrețin niște orori,
resuscit-antagonisme.
Ca-ntr-o apă încropită
unde mișună rechini,
ne e țara împânzită
de tot felul de străini.

Sub pretextul libertății
de opinii și conștiință,
ne pun stavili unității
de-obiceiuri și credință.

Toată drojdia șovină
o agită și-o excită;
cică noi am fi de vină
că e ea nefericită...

(Noi, care de mii de ani
n-am alunecat afară,
rămânând "niște" țărani
prea legați de-această țară...)

Dar de dânșii strâmtorați
am ajuns ca leii-n cușcă
ce de foame-ntărâtați
se mănâncă sau se mușcă.

George, Constantin, Emil...,
(câți din neaoșul decor!),
după un amar exil,
cică sunt români... de-ai lor.

Astfel noi printre etnii
luminăm precum o torță,
suntem lumii mărturii
de talente și de forță.

Nu-i motiv de întristare
că avem niște pistrui:
ăștia toți dispar la soare
și-n bătaia vântului.

Teamă nu ne e, de-aceea,
nici de ruși sau de germani,
nici de hunii din Crimeea,
și nici de americani!
_____________________________________________________________________
Pată de lumină
Și-n urma altei veri ratate
ni-i soarele o amintire
pălind peste arierate
și ruinate cimitire.

Numai o nuntă anunțată -
cu amăgiți și-amăgitori -
ne mai adună laolaltă
să lălăim din zori în zori:

cu lăutarul, tuciuriul,
cercând ceva pe românește,
ca firul apei prin pustiul
care întruna se lățește.

În casă tinerii-amândoi
se dibuie peste măsură,
când noi, afară, și mai goi,
ne înecăm în băutură...

Iar vremea sforăie-n noroi:
o amețită târâtură...
_____________________________________________________________________
Nu numai coșmarurile naturii...
O existență ne-ntreruptă
a unui neam superdotat:
am supraviețuit prin luptă,
cedând, ne-am și... imunizat.

Altfel nici nu-i de explicat
cum a putut să mai reziste
poporul meu împuținat
coșmarurilor comuniste.
_____________________________________________________________________
Vanitas vanitatum...
Miresmele cu trudă concentrate
în prea sofisticate preparate,
tristețea vrând să se înveselească
prin tămâioasa noastră românească,
festinuri ne-ntrerupte și nebune
îmi spun că totul e deșertăciune.

Călătoríi afară din cetate
în paradisuri încă neumblate,
sumatre și hawaiuri virginale,
ingenui indigene umblând goale,
și câte alte fantezii nebune
îmi spun că totul e deșertăciune.
Și premiul Nobel, cel mai mult râvnit
de-orice viețaș autoosândit,
și voga literar-demențială
ce e patroan-acum universală
nu ar putea nici ele-a nu ne spune
că totul nu-i decât deșertăciune.

Dacă destinul ne rămâne criptic
pân'la impactul cel apocaliptic,
și dacă vom avea prin Providență
un cod cu totul nou de existență,
doar poezia ne va mai rămâne
ca o oglindă pentru iertăciune...

(... Că numai ea n-a fost deșertăciune).
_____________________________________________________________________
Dragi copii,
După atâtea filme „bune”
cu șoricei și cu motani
prin care-ntruna vi se spune
cât sunt ăi mari de prostovani;

după atâtea filme-n care
vedem triumful maiestuos
al candidelor rozătoare,
eu cred că ceva e pe dos!

Tot răul ia adesea chipuri
gingașe și surprinzătoare,
ca-n multele videoclipuri
cu ăla mic bătând pe-l mare...
... Că dintre șoareci, deseori -
ce tristă situație! -
apar atâția „creatori”
de filme de-animație;

(c-așa zic ei la impostori).
_____________________________________________________________________
Latră câinii...
Latră câinii în tuspatru hotare
și mi-este urât, că și bezna e mare...
_____________________________________________________________________
Gata!
Din timpul dat mi-a mai rămas nițel,
un prea puțin de-o rugă de iertare,
că-n gura salvatoare de tunel
bunicu-mi face semn cu disperare...

(Mi-era de-o vreme-atâta dor de el...)
_____________________________________________________________________
Optimism
Blestemul vechi văd că se-ntoarnă,
dar ne vom descurca și-acum:
trecu și câinele prin iarnă,
deși doar pielea-i știe cum...
_____________________________________________________________________
Adevărul!
Bolnavi fiind de vechea-ne psihoză,
de care pare-a încă nu ne trece,
ne-ar trebui acum o superdoză
de-ncredere și de conștiință rece.

Un adevăr de care ne e teamă,
că seamănă mai mult c-o-njurătură,
e, dacă vreți să îl băgați în seamă,
că nu se prea muncește, cât se fură.

Se tem „aleșii” c-ar putea să piardă
prin adevăr prea mulți din electori:
mândrie și prostească, și deșartă,
de-a ignora obșteștile rigori.

Să recunoaștem, în sfârșit, păcatul
că ne furăm căciula între noi,
c-așa de izânit ne e electoratul,
de parcă-i scos din lada de gunoi,

că se tot fură, și, la fel, se minte
când prea puțin în țară se muncește;
cu-așa năravuri nu se dă-nainte,
eu zic s-o recunoaștem... omenește.

„Ei se prefac că dau, noi - că muncim”,
ne-nțelegând că alta-i conjunctura;
și uite-așa-nde noi ne păcălim,
precum ne-obișnuise dictatura.

Bolnavi fiind de vechea-ne psihoză,
de care pare-a, încă, nu ne trece,
ne-ar trebui acum o superdoză
de adevăr și de conștiință rece!
_____________________________________________________________________
Mă-ntreb
Mă-ntreb de nu am în structură
atomi dintr-un dezastru cosmic,
de-mi pare viața asta dură,
iar sensul ei așa pidosnic...

Mă-ntreb de n-am fost fulgerat
pe vârful stâncii, în furtună,
și dacă nu am cutezat
din foc ceresc să-mi fac cunună;

dacă-n dumbrava minunată
n-am fost de zmei și eu pândit,
care de fiecare dată
nu m-au învins, dar m-au rănit...

Mă-ntreb dacă nu am în mine
ceva din marii cruciați
care-n dorința de mai bine
au fost chiar ei crucificați;

dacă în gropile cu lei
n-am fost în ceasul mântuirii
sanctificat de niște-atei,
bătut cu pietre, ca martirii.

Și-aud ca-ntr-un subsidiar
cum dă răspuns Anahoretul,
în stil familiar și clar,
că sunt ce-am fost mereu: Poetul!
_____________________________________________________________________
Sunt mândru...
Aș fi putut să evadez și eu
din lagărul acesta foarte greu.
dar am rămas cu-ai mei în subterană,
cu tricolorul fără de prihană,
și cântecele noastre interzise,
cu viețile ilustre, dar proscrise...

Când dinspre Est bătea năpraznic vânt,
noi supraviețuiam pe sub pământ,
și de simțeam vreun zvon de primăvară,
ieșeam cu toți pe-un povârniș de țară,
înțelegând că Domnul nu ne pierde
cât ne doinește-aceeași „frunză verde”.

Aș fi putut să evadez prin codri,
pe drum știut, bătătorit de lotri,
însă-mi ieșea de fiecare dată
în cale mama foarte-ngrijorată,
ba câte-o fată-a noastră prea frumoasă,
ba câte-o vorbă dragă de pe-acasă.

Imperiali în vânzoleală mare
preconizează lumi fără hotare,
dar eu aud cum încă plânge daina
în câteva enclave din Ucraina
și ruga milioanelor de-afară
ce se înalță tristă către țară.

Ne ocrotește-acum Divinitatea
și de aceea ne va fi cetatea
repusă-n dreptul ei de-odinioară...
Și mândru sunt că am rămas în țară
și am servit-o-n pragul dimineții
cu prețul libertății și al vieții.
_____________________________________________________________________