Tăceți-vă strigătul pescăruși
vă doarme copila
nu-i drept să îi dați
aripi de coșmar
tremur și frig
ci numai
alinare
plutindă
pe mare...
Veni-va vremea
când lumea
va ști păgâna
să i le înfierească
pe toate
în suflet.

Opriți-vă valuri galopul
nestăvilit
de negrul pământ
nevăzut
de marinari rătăciți
besmeticind
pe orizonturi
de făgăduieli
morgane...
Veni-va vremea
când voi îi veți fi
îngeri
veghând
la pașii
rătăcirii
ei.

Ascunde-ți lumina lună
nu vezi încruntarea
sirenei legănate
nedormindu-și
suflet înfricoșat
de caii tăi albi
coborând
ropotind
departea...
Veni-va vremea
când îți va căuta
copila
roșia naștere
întotdeauna
seara
vara

Lăsați gâlceva în stufăriș
ielelor-stele
ce-i tot ursiți
echilibre stabile
când singură-n pântec
și-a ales balanța
și drepte-i sunt
gândurile
în nisip
acum...
Veni-va vremea
când întrebarea
și chiar
mirarea
i se va așterne
atât de crunt
pe pământ.


Lăsați în pace copila,
dormindu-și
măcar primele clipe
în sare dulce
în perle
neculese
în scoici
încă neșterse
în valuri
prea departe
line...
Veni-va vremea
când fiori
îi vor fi reci
de atâta
fierbinte
zbatere
de viață.

Adoarme-te copilă
în golfuri
cufundată
plutind
fără meduze
pe coame rotite
de căluți
de vis
și iris...
Veni-va vremea
când vei atinge
linia pierdută
orizontului
aprins
în zborul
infinit
al firii.

Te visează, tu,
copilă...